Extrase de presă

Autor text: Mircea Morariu
Preluat de pe contributors.ro

Ani buni la număr, cu siguranță mulți peste 30, m-am străduit să le explic succesivelor serii de studenți că veacul al XVII lea francez nu e nici, (sau nu e numai) Secolul clasic, nici Marele Secol, nici Secolul lui Ludovic al XIV lea. Că toate aceste etichete nu acoperă decât în parte complexitatea lui istorică, artistică, filosofică, estetică și literară și că îndată ce critica și istoria literară au descoperit frumusețile și deliciile barocului, unde mai pui că i-au mai găsit și prețiozității o parte bună (în opoziție cu ridicolul în care a eșuat), s-ar cam cuveni lăsate la o parte multe dintre afirmațiile din vechile manuale, produse ale universitarilor din tradiția de odinioară a Sorbonei și din vechea critică. În fond, regulile, ordinea, echilibrul au dominat numai o parte din veacul în cauză.

Autor text: Nona Rapotan
Preluat de pe bookhub.ro

Un cal intră într-un bar de David Grossman și Platon și ornitorincul intră într-un bar… Mic tratat de filosdotică de Thomas Cathcart și Daniel Klein, la ele mi-au fugit gândul când am auzit prima replică din momentul de final, cel în care Cyrano, cu toată lumea în jurul lui spune răspicat „Un om intră într-un bar…”. Și ce ieșire din scenă a urmat după această replică. Da, până la urmă, un om intră într-un bar din mai multe motive, dar mai ales dintr-o nevoie acută de povești. Cyrano e întruchiparea poveștii, e tot o poveste, e fibra ei cea mai rezistentă, care a trecut cu brio testul timpului. În această cheie este gândit întreg spectacolul, recent intrat în repetoriul Teatrului Regina Maria din Oradea. Dar ca să ajungi la „Un om intră într-un bar…” treci prin războaiele personale și ale lumii contemporane, treci peste infidelități, indecizii și grosolăniile naturii umane, treci prin tranșeele sufletului asediat din toate părțile de grobianism, fals elitism și impostură. Iar această suită de treceri se transformă într-o petrecere, cu alte cuvinte într-un spectacol, căci ce alt motiv îți trebuie ca să vii la teatru în anul de grație 2023?

Autor text: Răzvan Rocaș
Preluat de pe agenda.liternet.ro

Începutul stagiunii actuale (2022-2023) avea să-l aducă la Teatrul Regina Maria pe Gabriel Sandu în cadrul proiectului „a.LIVE”, o inițiativă implementată alături de Fundația Culturală FITO. Cunoscut pentru textele sale dramatice: Tatăl meu, preotul (montat la Teatrul Național din Târgu Mureș și la Teatrul Apollo 111), Uitasem (montat la POINT, București) sau Dușmănie v.0.2. E ceva vindecător în a le da oamenilor un obiect al urii lor (montat la Teatrelli) – pentru ultimele 2 semnând și regia spectacolelor – Gabriel Sandu propune publicului orădean o incursiune intimă și emoționantă în adâncul conceptului de pierdere, fie ea interpersonală sau intrapersonală. În ciuda unei teme atât de apăsătoare, Lux reușește să se păstreze într-un registru ingenuu, în care situațiile, personajele și conjuncturile se împletesc și formează o imagine plauzibilă asupra unor realități care de cele mai multe ori ajung să creeze mecanisme lăuntrice și în raport cu ceilalți mult mai profunde decât am putea concepe. Aceste resorturi devin mai apoi principalul mod în care izbutim să ne raportăm, să reacționăm și să acționăm în împrejurările sociale, dar sunt totodată și limitările pe care, voluntar sau involuntar, ni le impunem.

Autor text: Mircea Morariu
Preluat de pe: contributors.ro

Mimi Brănescu e de profesie actor. Mai degrabă de film decât de teatru sau de televiziune. E însă mai presus de toate, cel puțin în conștiința publicului, scenaristul sitcomului Las Fierbinți. Mimi Brănescu e și un autor industrios de piese de teatru. Piese care se susțin nu neapărat prin acțiune, ci prin replici. Savuroase, inteligente, care provoacă hohote de râs fără a fi nici măcar un singur moment vulgare. Publicul orădean a putut constata asta în urmă cu aproape doi ani în urmă atunci când însuși dramaturgul a descins la Teatrul Regina Maria din localitate în chip de regizor. A făcut-o spre a monta propria scriere numită Genul acuzativ. O poate constata și în actuala stagiune când la noua sală, Transilvania, lui Mimi Brănescu i se joacă Ultimii. Un fel de Acasă la tata și mai ales un fel de Viața la țară, altfel.

Autor text: Mircea Morariu
Preluat de pe contributors.ro

Teatrul Regina Maria din Oradea și-a deschis oficial noua stagiune cu o recapitulare a producțiilor anteriorului sezon teatral și nu numai (au putut fi astfel revăzute Vinnegar Tom, Genul acuzativ și Opera de trei parale), cu o premieră sau, mai corect spus, cu o refacere din temelii a unui spectacol inițial produs în mediul independent (Până când moartea ne va despărți),dar și cu un mini-festival intitulat Portret de autor. Dedicat unei trilogii de mare succes a unui dramaturg francez nicidecum minor. Din contră. La ora actuală aflat la mare căutare pe scenele românești. E vorba despre Florian Zeller.

Acum, la drept cuvânt, festivalul a fost mai curând unul dacă nu neapărat de criză, ci de salvare în orice caz. Oraș prosper și județ în care ni se tot repetă până la suprasaturație că toate ar merge ca pe roate grație cuiva care e mai Soare decât Ludovic al XIV lea și mai însetat de construcții megalomanice decât Geniul Carpaților, Oradea și Bihorul nu prea au, pasămite, resurse pentru a susține revenirea la viață, după pandemie, a mai vechiului Festival de teatru scurt, devenit în timp FITO. Adică Festivalul Internațional de Teatru de la Oradea. Altele, și nu cultura, ci, în cel mai bun caz subcultura, manifestările populare sunt prioritățile autorităților în pixul cărora stă alocarea fondurilor. Pare-se fidele zicerii Ce frumos e pe la noi/Fie miercuri, fie joi/Nu există să existe/ Cetățeni cu fețe triste.

Autor text: Claudiu Groza
Preluat de pe tribuna-magazine.com

Probabil că orice istoric al teatrului făcut în perioada „pandemiei”, cum va fi ea denumită peste ani, va trebui să înregistreze – ca picanterie sau element relevant – o parte din soluțiile artistice/tehnice găsite de artiști pentru creațiile lor. O varietate surprinzătoare, cum vom constata foarte curând.

Pentru montarea sa cu Șarpele în iarbă de Alan Ayckbourn de la Teatrul „Regina Maria” din Oradea, Sebastian Lupu a apelat la o marcare a convenției sanitare: spectacolul este jucat cu respectarea strictă a distanței sociale. Cele trei actrițe joacă la trei metri una de alta, cu un menuet discret dar vizibil de permanentă reconfigurare spațială, dar iluzia/senzația apropierii lor până la atingere este creată printr-un abil montaj video (Ovi D. Pop). Spectacolul s-a transmis pe youtube de mai multe ori de la premiera sa, fiind jucat cu sala goală, evident. Convenția mai este prezentă și ca semn scenic precis, prin cordonul circular central, cu benzi galbene pe care scrie codul noului virus gripal, cam ca în anchetele din filmele polițiste.

Autpor text: Prof. Țiț Emanuela
Preluat de pe liceuliuliumaniu.ro 

Neîndoielnic, această perioadă ne-a făcut să tânjim după activitățile noastre cotidiene. Mărturisim că ne este dor de teatru. Azi scriem despre ultima noastră ieșire la teatru.

„Exploziv” – o piesă dedicată tinerilor, profesorilor, părinților. Cam acestea au fost cuvintele prin care ne-a fost prezentată piesa. Curioși, ne-am decis să participăm și noi la aceast spectacol.

Surpriză! Ne-am trezit din nou la școală. Ce ne prezintă spectacolul Exploziv? Entuziasme și realitate. Sufletul nostru este o sticlă pisată de îndoieli și interogatorii. Piesa este o invitație la răscolitoare dialoguri cu noi înșine. Vrând-nevrând, pe parcursul spectacolului ajungem în situația de a ne pune întrebări sincere și ,poate, chiar să cautăm și un răspuns. Nu e nicidecum simplu să-ți găsești forța spre a-ți deschide sufletul în fața celor din jurul tău, dar adesea este foarte important. Ni se mai reamintește, printr-un episod dramatic, și cât de important este, ca la rândul nostru , să acordăm atenție celor dragi. Să-i ascultăm. Să ne străduim să percepem realul, să căscăm ochii mari pentru a putea analiza ce e rău și ce e bine.

Autor text: Mircea Morariu
Preluat de pe amfiteatru.com

O nouă traducere făcută din perspectiva și în conformitate cu intențiile spectacolului (o semnează Elvira Rîmbu), un regizor cu o consistentă, onorantă și dătătoare de mari speranțe carte de vizită, regizor care, de altfel, nu se află la prima întâlnire cu textul gogolian (Petru Vutcărău), un decor spectaculos, dinamic, generator și de energii, și de numeroase spații care valorează inteligent și eficient mai toate posibilitățile cinetice și de expresie oferite de scena turnantă (Adrian Damian), decor îmbogățit de remarcabilul aport al light-design-ului (Bogdan Gheorghiu) și al creației video (Ioana Ilaș-Badale) de o mișcare scenică în sine eficient elaborată, cu miză clară pe spectaculozitate, mișcare din care se zămislesc imagini în care realismul se îmbină ori se sublimează în fantastic (András Lóránt), o distribuție numeroasă cu o reușită coordonare a momentelor de grup, cu câteva roluri bine realizate (Șerban Borda, Eugen Neag, Pavel Sîrghi), altele care ar fi avut șansa de a fi astfel în cazul în care le-ar fi fost găsită și mai ales păstrată matca (Răzvan Vicoveanu, Sebastian Lupu, Alexandru Rusu).

Autor text: Maria Hulber
Preluat de pe LaPunkt.ro

În viziunea tânărului regizor Alexandru Weinberger-Bara, Domnișoara Iulia, drama naturalistă a dramaturgului August Strindberg, pusă în scenă la Teatrul ,,Regina Maria” din Oradea, glisează subtil spre un impresionism al formelor și al culorilor, cu inserții psihologice deloc străine de explorările sufletului omenesc inițiate la sfârșitul secolului al XIX-lea. Dar opera dramatică se dovedește a fi doar pretextul sublimării unor personaje puternice, remarcabil interpretate de actorii Anda Tămășanu, Sorin Ionescu și Lucia Rogoz, căci a lor va fi întreaga scenă, devenită câmp de luptă al orgoliilor, al cuplurilor care se devorează lent și torturant. Într-un original prolog, întreaga tensiune a dramei inundă orizontul de așteptare al spectatorului lăsat cu respirația întretăiată în fața simbolicului duel dintre domnișoara Iulia și Jean, imaginat ca o  ruletă rusească.

Autor text: Maria Hulber
Preluat de pe LaPunkt.ro

Teatrul postdramatic cunoaște astăzi forme dintre cele mai insolite. Prin această formulă – de teatru postdramatic – nu ne referim neapărat la sensul jocurilor de regie și al limbajelor scenice, ca transpuneri adesea neconvenționale ale unor scenarii clasice, ci la apariția unor intertexte capabile să revigoreze modele deja consacrate. O seamă din autorii dramatici contemporani propun interpretări în registru personal, concretizate în tot atâtea noi creații care se conectează la o tradiție de amplă inspirație artistică. William Shakespeare este, din acest punct de vedere, cel mai ofertant dramaturg, provocând la un continuu dialog auctorial ce transcende timp și spațiu. Dintr-o extinsă listă de titluri, mai mult sau mai puțin glorioase, să amintim doar câteva din cele recente și demne de remarcat, și anume piesele trilogiei În inima nopții, montate de Gavriil Pinte la Teatrul Regina Maria din Oradea, pe baza unor scenarii cu inserții de George Banu și Monique Borie. De altfel, nu doar textul dramatic cunoaște asemenea rescrieri cu extensii eseistice ori cu tușee de parabolă, ci și operele epice. (A se vedea cazul thrillerului Macbeth de Jo Nesbø, un roman noir proaspăt lansat în librăriile românești și inspirat de capodopera omonimă shakespeariană). Gânditorii asupra dinamicii formelor teatrale au reflectat deseori asupra acestei reîntoarceri a teatrului spre sine, spre rădăcinile sale, ranforsându-le printr-un aport ideatic decupat din problematica lumii contemporane. În volumul colectiv Le Théâtre postdramatique. Vers un chaos fécond?, Jean-Marie Valentin observă, pe bună dreptate, că ,,La question du présent dans son rapport aux origines est une interrogation permanente du théâtre sur lui-même.”

Autor text: Răzvan Rocaș
Preluat de pe Agenda LiterNet.ro

Autor text: Silvia Dumitrache
Preluat de pe observatorcultural.ro

Avalanșa, distopia lui Tuncer Cücenoğlu, cel mai cunoscut dramaturg turc contemporan, profesor de dramaturgie la MSM (Müjdat Gezen Art Center) din Istanbul, este una dintre acele povești care te bîntuie mult timp după căderea cortinei. Am văzut pentru prima oară o montare după Avalanșa în 2012, la TNB, în regia lui Radu Afrim, un spectacol de neuitat prin forța transmisă, în discrepanță cu întregul său univers poetic, diafan, unul dintre cele mai cumplite mesaje: că noi înșine ne creăm închisorile, iar gardienii cei mai de temut devin propriile noastre temeri. M-am bucurat să văd în selecția FNT de anul acesta o nouă montare după această piesă, în regia lui Petru Vutcărău, o producție a Teatrului „Regina Maria“ din Oradea, căci acest text, de un mare potențial scenic, este o metaforă nuanțată atît la adresa lumii contemporane, ce nu a scăpat de pericolul totalitarismelor, cît și cu privire la ceva, poate, și mai de temut: monștrii interiori, care ne fac să ne închidem într-o lume a preconcepțiilor și a superstițiilor, o lume a fricii.

Autor text: Mircea Morariu
Preluat de pe Adevărul.ro

Aflat la prima lui colaborare cu Teatrul „Regina Maria” din Oradea binecunoscutul actor, regizor şi scriitor de literatură dramatică Radu Iacoban ne propune un spectacol de tip dezbatere intitulat „Creştini”.

O face montând piesa omonimă, de dată relativ recentă (premiera absolută a avut loc în anul 2015), a unui dramaturg american pesemne tânăr, pe nume Lucas Hnath. Din câte se pare în mare vogă în Teatrele de peste Ocean şi nu numai.

Creştini este ceea ce aş numi o scriere deşteaptă. În care Lucas Hnath a asimilat şi încorporat o întreagă experienţă anterioară adusă cu sine de acest tip de scrieri care întorc pe toate feţele, cu argumente pro şi contra, o anume problemă. Dacă în 12 oameni furioşi, de pildă, piesă din 1957, Reginald Rose dezbătea tema vinovăţiei, în 2014-2015 Lucas Hnath pune în dezbatere, servindu-se de argumentele şi contra-argumentele a cinci personaje, un întreg complex de teme şi subteme.Toate subsumate aceleia a adevărului pe care fiecare dintre noi îl poate desprinde din marile texte ale creştinismului. Biblia şi Evangheliile. Enumăr doar câteva dintre ele. Au fost aceste texte riguros traduse? Biblia vorbeşte despre Iad sau despre Gheena? Sunt oare aceste două cuvinte sinonime? Doar celor ce au îmbrăţişat religia creştină le este rezervat dreptul de a ajunge în Rai, celor de alte religii fiindu-le refuzat numai din cauza opţiunii lor diferite? Este creştinismul o dogmă sau ceva mereu supus redescoperirii, reinterpretării, meditaţiei creatoare, determinate de noi realităţi sociale şi umane? Când şi cum avem dreptul de a ne face publice întrebările, îndoielile? Sunt ceilalţi pregătiţi să ne asculte, să ne înţeleagă, să admită că lucrurile ar putea să stea şi altfel decât am crezut cu toţii până la un moment anume? Cât de reale şi de stabile sunt majorităţile? Dar fidelităţile? Pe ce anume se bazează ele? Ne este oare permis să să îi judecăm pe alţii? În ce condiţii? Este căsătoria garanţia comuniunii definitive, fără termen, de gândire? A apropierii reale? Ce facem când, pe neaşteptate, apare o fisură care roade, strică, demolează o întreagă construcţie? Ceea ce părea până atunci nedemolabil. Ş.a.m.d.

Autpor text: Adrian Țion
Preluat de pe agenda.liternet.ro

Un debut remarcabil pe scenele din România înregistrează tânărul regizor Alexandru Weinberger-Bara cu spectacolul Domnişoara Iulia montat la Teatrul „Regina Maria” din Oradea. Este un Strindberg esenţializat, fremătător, cu trama tensionat tratată în spiritul dramaturgului suedez. Introspecţia analitică în psihologia personajelor e asigurată de jocul unor actori cu experienţă şi evidentă capacitate de a exhiba lumea interioară a eroilor piesei. Criticul Claudiu Groza spune că este vorba „despre (aproape) imposibila evadare din sine” a îndrăgostiţilor captivi şi rivali în acelaşi timp, căzuţi pradă pasiunii devoratoare. Într-un scurt incipit nonverbal, Iulia şi Jean se ameninţă cu pistoalele îndreptate unul împotriva celuilalt, anunţând febra conflictului.

Scris de: Raluca Medeleanu
Preluat de pe: www.specialarad.ro

Straiele care le-au fost înmânate publicului – botoșei și halate albe – ne-a prevestit automat una dintre principalele teme ale spectacolului: nașterea, dar și ideea de mediu steril, închis, în care omul este ceva străin, un intrus, a cărei prezență parcă nici nu contează, nu își are locul. Așa cum publicul a devenit parte din decor, la fel și oamenii din comunitatea prezentată în spectacol se pierdeau în decor, deveneau intenționat „inexistenți”, de teamă ca natura să nu îi facă, la propriu, una și aceeași cu ea.

Spectacolul „Avalanșa”, adus la Festivalul Internațional de Teatru Nou de Teatrul „Regina Maria” din Oradea a fost regizat de cunoscutul Petru Vutcărău și, surprinzător, are la bază o poveste adevărată. Într-un sat montan mic, uitat de lume, din estul Anatoliei (Asia Mică), oamenii nu au voie să facă zgomot decât 3 luni pe an, în rest fiind nevoiți să trăiască în tăcere, căci și cel mai mic sunet ar putea declanșa o avalanșă, ucigându-i.

Autor text: Mircea Morariu
Preluat de pe Yorick.ro

O mărturisire a lui Tuncer Cücenoğlu, autorul piesei Avalanșa, publicată în caietul de sală al spectacolului orădean, ne lămurește că scrierea se fundamentează pe un fapt real. De care dramaturgul a aflat cândva, prin 1987. Undeva, în Estul Anatoliei, ar exista o localitate mică, înconjurată de munți, unde oamenii sunt obligați de legi cu puternice infuzii de prejudecată să vorbească în șoaptă. Măcar câteva luni pe an. Nu fiindcă ar deține cine știe ce secrete ce se impun a rămâne astfel, ci pentru a se proteja de primejdia unei avalanșe. Trei luni pe an ninge abundent în zona cu pricina și orice zgomot necontrolat ar putea reprezenta cauza unei catastrofe.