Please ensure Javascript is enabled for purposes of website accessibility
Folosim cookie-uri | We use cookies
Cookie-urile ne permit să vă oferim online serviciile noastre. Pentru a vă bucura de toate facilitățile website-ului este necesar să le acceptați.
×

Piesă în trei acte  de Titus Popovici

În preajma zilei de 23 august 1944, într-o casă veche, neterminată, își duc existența izolată de ororile din afară un profesor de muzică ce a fost concediat din școala unde preda, nefiind de acord cu actele dictaturii la putere, fiica lui adolescentă, Ada și Andrei, un pianist de excepție, evreu, pe care profesorul îl ascunde pe tot parcursul războiului. Între ei și societatea oficială a existat un început de polemică, dar, la constatarea nepotrivirii ideologice, cei trei au preferat să se retragă, convinși că prin izolarea vremelnică se vor menține puri, neatinși: „Timpul nu există (…) S-a speriat de noi și ne-a ocolit. Ne-a lăsat pe o insulă. Trei naufragiați.” (Ada). Realitatea exterioară dă buzna peste ei în mod neașteptat în persoana ofițerului german Knapp, fost profesor de filozofie la universitate. Surprinzător, între Knapp și Andrei se angajează o discuție cordială, bazată pe o aparentă înțelegere subterană între intelectuali: ei savurează frumusețea „Passacagliei” lui Bach, fac elogiul elitelor și al celor puțini care gândesc. Totuși, între cel care a adoptat cruzimea și violența războiului și cel care le-a evitat cu orice preț nu pot exista punți de comunicare. Knapp și subalternii săi îi zdrobesc degetele lui Andrei, mutilându-l fizic și sufletește.

Cel de-al doilea care tulbură izolarea celor trei este Mihai, tânăr soldat român, comunist proaspăt ieșit din închisoare și devenit pe dată luptător împotriva nazismului. Abstracțiunilor dialogului Knapp-Andrei, el le opune claritatea, hotărârea, onoarea de a fi implicat în luptă. Înclinarea practică nu exclude aptitudinile estetice, dar în cazul lui Mihai, frumosul există în oameni.

„Passacaglia” (etimologic, termenul derivă din cuvintele spaniole „pasar” – a merge și „calle” – stradă) este o piesă a raporturilor dintre artist/intelectual și societate. Au ei dreptul să se desprindă total de mediul înconjurător, de evenimentele vremii? După cum remarcă Liviu Ciulei, care a montat piesa la Teatrul Municipal din București, „esențial pentru problematica principală a piesei este adevărul că omul nu poate trăi singur. Conștiința lui trebuie să fie o parte din conștiința epocii pe care o trăiește (…) Pentru a fi liber, trebuie să-ți înțelegi obligațiile față de tine, față de societatea în care trăiești.” (din caietul-program al spectacolului).

Distribuţia:

Profesorul:  Constantin Adamovici, Constantin Simionescu
Ada:  Sofica Albu
Andrei:  Nicolae Toma
Mihai:  Liviu Mărtinuş
Locotenent Knapp:  Dorel Urlăţeanu
Cavalerul Crucii de fier:  Andrei Bursaci, Marcel Segărceanu
Legionarul:  Jean Săndulescu 

Regia artistică:  Dan Alecsandrescu
Decor:  Nagy Sándor
Costume:  Eliza Cozma
Regia tehnică:  Dalma Simionescu
Sufleor:  Agy Segărceanu

Data premierei:  6 decembrie 1960

 

Trupa Iosif Vulcan:

Trupa Arcadia:

×

TOP