Stagiunea 1987-1988
- Details
- Category: Stagiunea 1987-1988
Comedie muzicală în două părţi de Carlo Goldoni
Traducerea: Tudor Muşatescu
A-ți căsători fiica printr-un concurs destinat pețitorilor, anunțat în Mica Publicitate și pe toate zidurile Parisului este, pentru Pandolfo, comerciant italian parvenit dintr-un biet servitor, un gest inteligent, inspirat din moda londoneză, pe care a cunoscut-o prea bine. Fiica oferită prin concurs, Lisetta, este însă jignită de moarte de ideea tatălui ei de a o transforma în marfă, cu atât mai mult cu cât este îndrăgostită de Filippo, proprietarul hanului la care locuiesc în Paris. Iubirea este reciprocă și pasională, dar Pandolfo nici nu vrea să audă de înrudirea cu un hangiu. Deși scandalizată, lumea bună a Parisului se perindă pe la hanul lui Pandolfo, mai mult din curiozitatea de a vedea fata și pe tatăl care a avut o asemenea idee năstrușnică. La același han locuiesc Anselmo, fostul stăpân al lui Pandolfo, și fiica lui, Doralice, aflată și ea la vârsta măritișului. Cum este și firesc într-o comedie goldoniană, cele două fete sunt confundate mereu de pretendenți, pețitorii se încurcă între ei, tații sunt și ei luați unul drept celălalt, până când nimeni nu mai știe pe cine iubește și cu cine dorește să se căsătorească. Filippo pune la cale o farsă prin care, dându-se drept colonel german, câștigă simpatia lui Pandolfo și obține, incognito, mâna fiicei sale. În final, lucrurile se lămuresc cu ajutorul dezinteresat al doamnei Fontaine, iar din concursul organizat de Pandolfo, cea mai câștigată este Doralice, care își găsește și ea un soț minunat, în persoana lui Roberto. Cele două nunți se vor celebra în paralel, chiar la hanul lui Filippo.
- Details
- Category: Stagiunea 1987-1988
Comedie în două părţi de William Somerset Maugham
Traducerea: Andrei Bantaş
Axată pe clasica temă a triunghiului amoros, comedia „Cum se cuceresc bărbații?” înfățișează ingenioasa stratagemă prin care Penelopa caută să redobândească atenția și afecțiunea soțului său, Dick, medic reputat, implicat într-o aventură sentimentală cu atrăgătoarea Ada Fergusson. Deși la început este decisă să-i „facă scene” soțului și să ceară divorțul, Penelopa acceptă sfaturile surprinzătoare, dar înțelepte ale tatălui său, matematicianul Golightly. Ea începe să se comporte ca și cum aventura soțului ar fi un fapt perfect normal, pare să o accepte tacit, ba mai mult, îi împinge pe cei doi cât mai mult unul spre celălalt, facilitându-le întâlnirile. Totodată, își vinde scump dragostea, devine rece, distantă și uită tot mai multe din obiceiurile ei de soție iubitoare. Întregul plan nu întârzie să dea roade. Intrigat și deranjat de atitudinea prea calmă și firească a Penelopei și sufocat de pretențiile, inclusiv financiare ale Adei, Dick, cuprins de remușcări, redevine bărbatul fidel, atent și iubitor de odinioară, mișcat de cele mai bune intenții pentru a-și recuceri soția.
- Details
- Category: Stagiunea 1987-1988
Teatru de poezie
Selecţia versurilor: Elisabeta Pop
Preluând titlul unei poezii de Adrian Păunescu, spectacolul omagial „Dor de Eminescu” s-a constituit ca un florilegiu din capodoperele poetului, majoritatea antume, conturând, după cum observă Viorel Horj „fața neptunică a lui Eminescu”. „Primatul valorii calme, consolidate, a textului a impus și nota elegantă a rostirii într-o ambianță de veritabil salon de poezie. Pentru a „deschide” recitalul și a-i conferi un adaos spectacular, regizorul a procedat la câteva „inserții” constând în prețuirea lirică a contemporanilor și în două voci din fonoteca de aur: Sadoveanu și Vraca”. („Crișana” din 17 februarie 1988).
- Details
- Category: Stagiunea 1987-1988
Comedie de Ion Băieşu
„În personajul central al piesei – Grămescu – recunoaștem un tip frecvent în comediografia actuală: insul care ia de la societate cu amândouă mâinile fără să dea în schimb nimic. Parvenit pe o anume treaptă socială – în cazul de față șef peste cooperația meșteșugărească a unei localități – specimenul pierde orice control asupra propriului egoism, instaurându-se stăpân peste subalterni (și peste … veniturile lor ilicite), schimbând secretarele după impulsurile erotice și menținându-și unitatea conjugală prin confortul material creat. În aceste condiții, instinctul de conservare se hipertrofiază, grija pentru escamotarea adevărului, pentru păstrarea poziției și implicit a bunurilor câștigate prin ea, devenind preocuparea aproape exclusivă. Vizitele succesive și sub măști diferite ale anchetatorului Turbatu pun în lumină deruta existențială a lui Grămescu, absurdul acestei existențe bazate pe insațietate, pe pofta nelimitată de acaparare și pe teama consecutivă acesteia. Hazul, caraghioslâcul, grotescul situației rezultă din contradicția dintre scop și consecințe: în loc să producă liniște și satisfacție, scopul atins devine generator de spaime și de servituți, dar odată intrat în acest circuit al alienării, al dezumanizării, individul nu se mai poate sustrage, va acționa ca un mecanism aberant, îndreptându-se spre un eșec implacabil.” (Dumitru Chirilă, în „Familia”, octombrie 1987).
- Details
- Category: Stagiunea 1987-1988
Teatru de poezie – Spectacol Mircea Dinescu
Selecţia versurilor: Elisabeta Pop
Interpreţi:
Ion Abrudan, Mariana Presecan, Eugen Harizomenov, Dorin Presecan
Invitaţi:
Mircea Dinescu, Radu Enescu, Orchestra de jazz Duo creativ din Constanţa: Harry Tavitian şi Corneliu Stroe
Regia artistică şi scenografia: Sergiu Savin
Data premierei: 29 martie 1988
- Details
- Category: Stagiunea 1987-1988
de Frank Wedekind
Traducerea: Simion Dănilă
Premieră pe ţară
Considerată de criticul Mircea Morariu drept un studiu de caracter, piesa „Maestrul cântăreț” reia dezbaterea problemei condiției artistului în societate. „Caratele de modernitate ale textului constau în modul cu totul aparte în care e înfățișată respectiva temă. Gerardo, protagonistul piesei, nu mai este artistul marginalizat, aspirant neînțeles la celebritate, condamnat să lupte pentru afirmarea valorii sale; cântăreț wagnerian de mare talent, el e un idol public, un fel de „articol de lux” pentru lumea mondenă, un sclav al succesului ce-l duce la dezumanizare. E o simplă marionetă ce execută un balet mecanic menit a-l arăta într-o măreție contrafăcută lumii superficiale și blazate care-l idolatrizează și-l devorează. Vitalitatea autoimpusă, aroganța controlată, falsa aureolă ce-l fac să rămână sub clopotul de sticlă care-i sufocă personalitatea, contrapunctate de întâlnirea cu „intrușii” ce atentează la siguranța și răceala inumană a eroului, creează în jurul acestuia o atmosferă de coșmar.” (Mircea Em. Morariu în ”Steaua” nr. 3/1988).
- Details
- Category: Stagiunea 1987-1988
Comedie în două acte de I.L.Caragiale
„O noapte furtunoasă”, cunoscuta piesă a lui I.L.Caragiale evocă un timp nu prea îndepărtat şi deloc idealizat, un timp în care caracterele umane oglindesc moravuri şi situaţii absolut hilare, demne de subliniat, întrucât putem regăsi tipologii actuale, făcând doar un mic exerciţiu de recunoaştere. Jupân Dumitrache Titircă, zis şi Inimă-Rea, căpitan în garda civilă şi militant politic liberal, este un om care se respectă şi vrea să fie respectat, cu precădere în „onoarea lui de familist”. Foarte revoltat din pricina „bagabonţilor” care au umplut lumea, Dumitrache îi povesteşte amicului Nae Ipingescu cum de două săptămâni, un „amploiat” îi fierbe zilele, uitându-se după cucoane: Veta – soţia şi Ziţa – cumnata sa. Veta, însă, căsătorită de tânără cu Dumitrache, bărbat „copticel”, are o aventură amoroasă cu Chiriac, omul de încredere al căpitanului. Culmea comicului este atinsă când din stradă, Dumitrache, care îşi face rondul de noapte, îi strigă lui Chiriac, strâns îmbrăţişat cu Veta, să vegheze la onoarea lui de familist.
- Details
- Category: Stagiunea 1987-1988
Comedie în două părţi de Giovanni Maria Cecchi
Traducerea: Eta Boeriu
Premieră pe ţară
Circumscrisă comediei culte italiene din epoca renascentistă, piesa „Vicleniile dragostei” oferă o avalanșă de confuzii, combinații ingenioase, păcăleli amuzante și încurcături inedite, toate având ca ax central tribulațiile iubirii. În Prolog, autorul mărturisește că s-a inspirat dintr-o întâmplare reală, petrecută la Pisa, comedia devenind astfel o oglindă a vieții din perioada Renașterii. Piesa pune în mișcare un soț bătrân (Messer Ambrogio), o soție tânără și fermecătoare (Oretta), pe sora ei, înzestrată cu aceleași calități (Violante), și doi tineri înfocați, hotărâți să profite de situație (Giulio și Rinuccio). „Sensul major al operei lui Cecchi este acela că firea umană are nevoie de armonie, de echilibru, rupt în cazul de față printr-un mariaj inadecvat, în care partenerii sunt prea depărtați pe scara vieții pentru a se putea pune de acord în … toate celea. Pornirile adulterine ale Orettei nu sunt condamnate, ele venind ca o încercare de restabilire a echilibrului rupt de Ambrogio atât prin căsătoria egoistă, precum și prin licențele pe care încă și le îngăduie. Dar se știe de când lumea: o soție înșelată e o victimă, un soț încornorat – un ridicol, deci din toată tevatura asta perdantul va fi Ambrogio, tinerețea (Oretta, Violante, Giulio și Rinuccio) încasându-și cu prisosință drepturile.” (Dumitru Chirilă în „Familia”, mai 1988).
- Details
- Category: Stagiunea 1987-1988
Premieră absolută de Tudor Popescu
„Zece hohote de râs” reprezintă o selecție făcută de însuși autor din multitudinea de scenete, schițe teatrale și momente satirice create de-a lungul timpului. În formula generoasă a „teatrului în teatru” sunt asamblate o serie de sketch-uri, de pilule satirice, pretext pentru autor de a lansa considerații teoretice în diverse registre, pe tema personalității actorului, a travesti-ului, a sensului teatrului în general. Liantul scenic al pastilelor este de sorginte pirandeliană: un director de teatru desfășoară în fața unei reportere fragmente din viața colectivului pe care îl conduce. Justificând această parte a spectacolului, Tudor Popescu mărturisește în caietul-program al spectacolului: M-am străduit să scriu o piesă în care viața teatrului să fie arătată direct, „povestită” cu umor și dulce ironie și în care să se simtă dragostea mea pentru toți cei care îl slujesc, dar mai ales pentru cei care sunt „însuși teatrul”, cum îmi place să spun: actorii. „Zece hohote de râs” nu este scrisă (în partea care se referă la teatru) în cheie satirică, umorul ducle dominând. Satira e refugiată în pastile și ea nu se referă la lumea teatrului.” Într-adevăr, scenetele, intitulate: „Dragoste în câmpul muncii”, „Momentul potrivit”, „Dobitocul”, „Discursul funerar”, „Cadourile”, „Dragoste la gest frumos” și „Peștișorul de argint” au un pronunțat ton satiric, textele de la bază fiind scrise de I.L. Caragiale, Teodor Mazilu, Aurel Baranga, Ion Băieșu și Tudor Popescu însuși. Ele pun în mișcare două sau trei personaje și constituie mici radiografii morale comice, denunțând oportunismul, înșelarea bunei-credințe, micile aranjamente, clișeele lingvistice, stereotipurile funcționarilor, semidoctismul și prostia.
