Text author: Mircea Morariu
Taken from contributors.ro

The Regina Maria Theater in Oradea officially opened its new season with a recap of the previous theater season's productions and not only (Vinnegar Tom, Genul acustativ and Opera de trei parale were thus able to be seen again), with a premiere or, more correctly, with a complete restoration of a show originally produced in the independent environment (Pâna când moartea ne va desparți), but also with a mini-festival entitled Portret de autor. Dedicated to a highly successful trilogy by a French playwright who is by no means minor. On the contrary. Currently in great demand on Romanian stages. It's about Florian Zeller.

Now, to be fair, the festival was more of a crisis, if not necessarily a rescue, in any case. A prosperous city and county where we are told to the point of oversaturation that everything would run smoothly thanks to someone who is more sunny than Louis XIV and more thirsty for megalomaniac constructions than the Genius of the Carpathians, Oradea and Bihor do not really have, unfortunately, the resources to support the return to life, after the pandemic, of the oldest short theater festival, which over time became FITO. That is, the Oradea International Theater Festival. Other, and not culture, but, at best, subculture, popular manifestations are the priorities of the authorities in whose pen the allocation of funds is. It seems true to the saying How beautiful is our country/Whether Wednesday, or Thursday/There is no such thing as existing/Citizens with sad faces.

Conducerea Teatrului nu a adoptat nici pe departe o atitudine mioritică, nu s-a mulțumit să spună asta e situațiam ci s-a gândit să valorifice oportunitatea reprezentată de consistenta prezență pe scena românească a scrierilor lui Zeller, o prezență îmbogățită și de instituția gazdă. Care a prezentat în premieră pe țară Fiul. Cea de-a treia parte a trilogiei ce l-a făcut celebru pe dramaturgul francez. O celebritate care i-a infirmat pe toți aceia care, din dorința de a susține sus și tare moartea culturii franceze își argumentează aserțiunea și printr-o pretinsă precaritate a literaturii franceze de astăzi. Implicit și a aceleia destinate scenei.

Cum să mai spui că dramaturgia din Hexagon s-ar afla în moarte clinică de vreme ce scrierile lui Zeller se joacă cam peste tot în Europa și nu numai, iar Tatăl s-a metamorfozat în scenariul unui film onorat de prezența pe generic a numelui marelui actor Anthony Hopkins? Film care a obținut mult râvnitul premiu Oscar tocmai la categoria Cel mai bun scenariu. Iar Fiul, o piesă scrisă în 2018, a cărei temă este “groaza de a fi părinte“, după cum susține însuși dramaturgul, a devenit și ea scenariu de film. Un film primit deloc fără succes cu ocazia premierei mondiale consumate în cadrul celei de-a 79 ediții a Festivalului Internațional de Film de la Veneția. Aceasta după ce a fost socotită de prestigioasa revistă Le Point o capodoperă, după ce a primit câteva premii și nominalizări la premii, după ce a fost tipărită în numeroase ediții, unele chiar de uz școlar. După ce a ajuns să fie studiată în licee. Or. școala, susțin criticii și teoreticienii literari, este una dintre principalele instanțe ce contribuie la instituționalizarea unui autor.

Am scris în câteva rânduri despre Zeller și creațiile lui. Am făcut-o mai întâi în 2018, atunci când Teatrul Clasic Ioan Slavici din Arad a prezentat în premieră pe țară Tatăl, în regia lui Radu Iacoban. Mai apoi în primăvara lui 2022, după ce am văzut, în transmisie online, premiera pe țară Mama. O premieră datorată Teatrului Nottara și regizorului Cristi Juncu. Festivalul Portret de autor mi-a prilejuit, în primele două zile, reîntâlnirea cu spectacolele mai sus-menționate.

Asemenea Fiului, text și spectacol asupra cărora voi reveni, sper, pe îndelete săptămâna viitoare, Mama, scriere datând din 2010, și Tatăl, din 2012, vorbesc despre un subiect profund antipatic. Despre boală. Despre cât de fragilă este sănătatea mintală, despre primejdiile cu care se confruntă aceasta, despre cum pe neașteptate ceva se surpă ceva în intimitatea ființei umane. La vârsta senectuții în Tatăl, la aceea a maturității în Mama, în adolescență în Fiul.

Fiul, Mama, Tata sunt scrieri nicidecum melodramatice despre cumplitele neputințe ale ființei umane devenite victimă, despre confuzia maladivă dintre realitate și părelnic, despre percepția tot mai diluată a realului și despre repaginarea maladivă a acestuia. Despre cât de ușor și, prin aceasta, cât de tragic se pierd contururi odinioară ferme, se dinamitează conștient, dar mai ales inconștient cam tot ceea ce au fost până mai adineauri certitudini. Despre cum se pun la încercare și se sfărâmă identități individuale sau viața de familie. Despre cum un accident intervenit exact în viața de familie (un divorț, o infidelitate sau, pur și simplu, maturizarea copiilor ce își reclamă dreptul la viață proprie) poate duce la pierderea memoriei (adică la Alzheimer), la internarea într-o clinică sau chiar la sinucidere.

În Tatăl condeiul lui Florian Zeller a creat un personaj și un rol excepțional. André. Piesa povestește istoria tragică a celui care, în răstimpul a câțiva ani, își pierde tot mai accentuat memoria. La început totul lasă impresia de joacă, una privită cu teamă, cu condiționată înțelegere, cu relativă resemnare, cu îngrijorare de fiica Anne și de ginerele Pierre. Lucrurile se complică, găsirea unei infirmiere devine o chestiune obsedantă, Anne și Pierre ajung la capătul puterilor. Dezertează. Decid internarea într-un azil a celui care se prăbușește sub ochii noștri. André a fost cândva un bărbat cu farmec, care a mai conservat câte ceva din el și în primele secvențe ale prăbușirii. Mai întâi nu-și mai găsește ceasul, mai încolo nu-și mai recunoaște fiicele și ginerele.

Am revăzut cu ocazia festivalului ce face obiectul însemnărilor mele de astăzi, la aproape patru ani de la data premierei, spectacolul Teatrului Clasic Ioan Slavici. Unul bazat- cum altfel? – pe emoție și pe semnalarea primejdiei că ceea ce i se întâmplă lui André ni se poate întâmpla oricând și nouă.

Poate tocmai de aici ideea de bază a scenografiei create de Tudor Prodan. Cea mai mare parte a acțiunii se consumă în spațiul unui paralelipiped de plastic care ne trimite cu gândul la relația antitetică dintre transparență și obstacol. Dintre prudență și risc. Dintre dorința și imposibilitatea prevederii. A izolării.

Indubitabil, montarea și-a conservat și impactul, și valoarea. Observam în cronica de la premieră că Radu Iacoban “l-a creditat până la maximum, până în pânzele albe s-ar putea spune, pe actorul Ovidiu Ghiniță, interpretul lui André, și a tras cartea câștigătoare. Avem astfel parte de un veritabil recital de actorie al acestui artist special care găsește pentru fiecare situație tonul adecvat, forma potrivită de individualizare a situației dramatice, a salturilor temporale. Nimic în plus, nici o încercare de îngroșare, nici măcar în momentele în care André își afirmă explicit cabotinismul. Ovidiu Ghiniță nu pierde niciodată dreapta măsură”.

Contrasemnez acum aprecierile de atunci. Ovidiu Ghiniță și-a conservat și forța, și eleganța, și duritatea, și tandrețea, și capacitatea de a sugera evoluția neputinței omului atins de boală. Cu atât mai tragică cu cât ea nu este conștientizată de victimă. Buni pe mai departe și Andrei Elek în Pierre, și Roxana Sabău, interpreta lui Anne. Andrei Elek joacă siguranța mimată care, în fața soției, ține să joace rolul omului care e pregătit să înțeleagă totul, însă care ajunge repede la capătul răbdării, de aici agresivitățile și atitudinile necontrolate față de André. Care sunt aievea sau doar zămislite de imaginația bolnavă a lui André Roxana Sabău punctează descumpănirea femeii care simte că nu mai poate face față încercărilor cumplite pe care i le rezervă viața. O viață pe care și-ar dori-o trăită în normalitate. Dacă la premiera rolul Laura a fost jucat de Iulia Dinu, dacă mai apoi el a căzut în sarcina Ceciliei Donath, acum a încăput pe mâinile Caliței Nantu. Mâini care se dovedesc a fi foarte bune.

Mama de la Nottara e un spectacol de dată recentă. A intrat în repertoriu cândva, în primăvară. Aproape în același timp în care același regizor, Cristi Juncu, un expert al miniaturilor scenice de mare subtilitate, dădea la Bulandra spectacolul cu Tatăl. Ce prilejuiește ultimul rol din impresionanta, fabuloasa carieră a marelui Victor Rebengiuc. Cum spuneam, am văzut Mama în variantă livestreaming. Acum l-am revăzut în sală. Indubitabil, timpul și rodajul la public și-au pus favorabil amprenta asupra montării în ansamblul ei. Protagonista – Catrinel Dumitrescu- care și cu ocazia primei întâlniri cu spectacolul mi s-a părut că realizează un rol ce-i certifică maturitatea artistică și ceea ce se cheamă caratele măiestriei, a dobândit încă și mai multă forță. I-am apreciat încă din primăvară valoarea interpretării. Mi-a spus că ar fi preferat să văd spectacolul în sală. Cred că a avut perfectă dreptate. Piesa însăși mi s-a părut acum a fi ceva mai bună decât am apreciat-o a fi în cronica de la premieră, poate și fiindcă spectacolul a câștigat în dinamism. Cum se zice s-a strâns.

Sorin Cociș, titularul rolului Pierre, a dobândit un plus de pregnanță în economia spectacolului. Actorul și-a diminuat sensibil din aplecarea spre melodramatic vizibilă în momentele de final ale spectacolului. În rolul Nicolas, Rareș Andrici își pune amprenta personală. E mai vehement în relația cu Mama, poate chiar mai crud decât era în același rol Vlad Bălan (aceasta în cadrele exercițiilor de stil presupuse de dramaturgie care, cum spuneam, scrie și rescrie relația complicată, pe alocuri psihanalizabilă dintre mamă și fiu). În acord cu el evoluează și Alexandra Murăruș. Personajul ei este Vampa ce nu avea cum să nu-i devină nesuferită mamei, femeia sigură că va fi câștigătoare în războiul a cărui miză este recâștigarea fiului.