Text taken from Contributors.ro / author: Mircea Morariu

If it is true that, as Shakespeare said, theater should be the mirror of life, then there is no doubt that it has the obligation to be open to new themes, imposed by current events. Among them is that of the increasingly acute, and sometimes worrying, presence of artificial intelligence in our daily existence. 

The play, among other things, talks about exactly this involvement of robots, about the mixture of novelty, benefits and concerns implied by the intrusion in question. Hope never goes up in the elevator. presented for the first time in the country at the Sala Transylvania by the Theatre Queen Mary from Oradea. I say among other things because the author of the play, Simona Mihuțiu, an oncologist by profession, who is at the time of her debut in dramatic literature (at least in the representation of her productions in the field), has attached a few others to the main theme. Not a few at all. Like that of all kinds of difficulties that old age entails or that of loneliness. And they are extremely current.

Așadar, octogenara Mia, odinioară profesoară,astăzi la pensie, al cărei fiu este de ceva vreme plecat la muncă în Australia, loc unde că aproape că și-a uitat mama, are de înfruntat o paralizie. Femeia este îngrijită, în principal, de o femeie pe nume Vetuța. Ale cărei misiuni sunt preluate, de la un moment dat încolo, spre marea surpriză a bolnavei, de doi roboți. Care, firește, au și nume. Kai și Max. Până aici lucrurile sunt clare și sunt bine stăpânite de semnatara piesei. Problemele, în principal de construcție dramaturgică și de fragilitate a conflictului, de creștere a textului eminamente pe verticală intervin însă de aici încolo. Când dramaturga intenționează să umanizeze și scrierea, și personajele, făcând din cei doi roboți un fel de umanoizi cu suflet. Care se manifestă ca atare atât în relația cu Mia cât și în aceea cu ei înșiși. Umanizarea are costurile ei decontate ca atare în organicitatea textului, în coerență și, last but not least, în puterea lui de convingere. Ca și în șansele de a prilejui un bun spectacol.

Tânărul regizor Toni Nica, aflat la prima lui montare pe o scenă profesionistă,  a făcut cam tot ceea ce se putea omenește face spre a contracara defectele evidente de construcție ale scrierii Simonei Mihuțiu. Străduindu-se să găsească echivalente teatral-dinamice avalanșei de teme și de vorbe care nu prea pot ascunde  realitatea că ar mai fi fost de lucru până când piesa să fie real validă scenic. Adică suficient pregătită în vederea reprezentării.

Distribuită în rolul Miei, octogenara capricioasă care ajunge să domine roboții, Mirela Niță Lupu se confruntă cu greaua misiune de a juca un rol de vârstă, surmontând cel mai adesea cu bine riscul căderii în caricatură și derizoriu. Cu mici excepții, Mirela Niță Lupu este o octogenară credibilă. Savuroasă, convingătoare se arată a fi Adela Lazăr în rolul Vetei, actrița valorând și cu umor și cu un apreciabil simț al măsurii pitorescul personajului. Georgia Căprărin și David Constantinescu au nu tocmai ușoara sarcină de a parcurge altminteri discutabilul traseu ( orice s-ar spune fragil din punct de vedere dramaturgic) de la robotul reglat la modul impecabil la mașinăria ce se dovedește invadată de sentimente. Care plătește pentru asta. În fine, Sorin Ionescu semnează o contribuție  menită să susțină reorientarea bruscă la care a fost supus textul.

Mai notez inserturile audio-video datorate lui David Constantinescu și Șerban Carțiș. Relev și adecvarea scenografie propusă de Oana Cernea. Și închei spunând că spectacolul cu piesa Hope never goes up in the elevator. ilustrează acut problema altminteri binecunoscută a responsabilității presupuse de un debut scenic. Adică, când anume se petrece el, în ce condiții și cu ce riscuri. Mai tranșant spus.  Textul adus pe scenă merită cu adevărat să ajungă la public ori îl introducem în repertoriu doar fiindcă trebuie sau pentru că dă bine să încurajăm începătorii?