Articol preluat de pe Contributors.ro / autor: Mircea Morariu

O spun de la bun început. Elif și Ploaia de la Teatrul Regina Maria din Oradea, nu este  nici pe departe un spectacol fără cusur. Nu tot ceea ce vedem pe scenă este perfect valid și nici absolut original nu este. Există în gramatica montării împrumuturi evidente atât în ceea ce privește soluțiile regizorale ce țin de punerea în temă, de construcția însăși a personajelor (ale căror prime apariții, cu valize mari, imense, nu au cum să nu îți amintească de spectacolele lui Silviu Purcărete) cât și în privința decorurilor și costumelor, și ele cam din aceeași zonă. Le semnează Tania Gobejishvili. Nici frecventul recurs la microfoane clasice, cu stativ, folosite în vederea evidențierii unor situații dramatice ori a unor replici considerate esențiale nu este ceva chiar foarte nou. Moda, introdusă în teatrul românesc în urmă cu ceva vreme de Radu Afrim în show-urile sale, a proliferat și este prezentă într-un număr consistent, poate chiar prea consistent,  de producții.

Și cu toate astea, Elif și Ploaia mi se pare a fi un spectacol important fiindcă înseamnă un convingător debut pe o scenă profesionistă a tânărului Alex Ianăși, absolvent al cursurilor de Regie de teatru de la UNATC. Care propune un spectacol de teatru viu, dinamic, pe alocuri chiar dur, însă  dur cu măsură, cumpănit, caracterizat prin coerența și forța demonstrației ( substantjvul demonstrație nu are în cazul de față nimic în comun cu adjectivul relativ demonstrativ) și printr-o remarcabilă putere de convingere a regizorului în raport cu toți componenții distribuției. Pe care e vizibil că a știut să îi conducă bine, transformându-i în aliați. Fapt care nu este nicidecum puțin lucru.  A mai avut Alex Ianăși colaboratori de seama în persoana semnatarei scenografiei, Tania Gobejishvili, bine valorată de light designul creat de Vlad Lăzărescu, și în cea a compozitorului de muzică de scenă, Ovidiu Iloc.

Pentru primul său spectacol în calitate de regizor cu diplomă, Alex Ianăși a optat în favoarea textulu unui tânăr dramaturg britanic  ce se cheamă Sami Ibrahim. Care, provine, probabll, cel puțin așa ne lasă să înțelegem rezonanța numelui,  dintr-o familie de imigranți. O declarație a dramaturgului reprodusă în caietul de sală (întocmit de Florina Dometi, Ramona Nemeș și Răzvan Rocaș) mi se pare semnificativă, indicând, cred, și un punct de convergență între autorul textului și regizor. “în ceea ce privește ceea ce scriu, nu sunt interesat să scriu povești unde am un răspuns clar. Sunt întotdeauna atras de poveștile în care există o întrebare sau un fel de nod pe care nu îl pot desface în centru acesteia”.

Povestea pe care ne-o spune acum Sami Ibrahim prin intermediul spectacolului regizat de Alex Ianăși, este aceea a unei imigrante. Poveste e departe de a fi singulară.  E inspirată, pesemne, de recrudescența fenomenului migrației, după eșecul a ceea ce s-a numit Primăvara arabă, dar și după alte cataclisme umane ce au marcat în anii din urmă lumea. Nu știm exact din ce țară anume provine Elif, știm doar că ea a vrut să sape de un regim de dictatură sângeroasă care i-a ucis bunicul. Nu știm nici numele țării în care încearcă să își facă un rost femeia care are o voință excepțională. Nuanțat redată în spectacol de Anda Tămășanu care (re) dovedește cu această ocazie că este o actriță de forță. Momentul monologului mi s-a părut a fi unul cu totul remarcabil. Știm doar că respectiva țară de azil mimează ospitalitea, respectarea dreptului la libera circulație a persoanelor și a dreptului la muncă. Punând însă în funcțiune un foarte bine reglat mecanism birocratic de autoprotecție pe care Alex Ianăși știe cum să îl evidențieze, fără a miza pe realismul primar.  O face, subliniindu-i pertinent și grotescul ( contribuie la aceasta înfățișarea șirului de registratoare jucate convingător de Corina Cernea, Angela Tanko, Giorgiana Coman, Mihaela Gherdan), și falsitatea policromă (vizibilă în felul  în care își concretizează personajele Ioana Dragoș Gajdó, George Dometi, Denisa Irina Vlad și Eugen Neag), și resemnarea, și disperarea postulanțior (remarc omenescul cu care își îmbogățește personajul Sorin Ionescu).

 În conformitate cu dorința dramaturgului, povestirea este de natură  explicită,  cu naratori multipli. De la un moment dat încolo greul povestirii căzând în sarcina actriței Carina Bunea, interpreta fiicei și iubitoare, și revoltate a lui Elif. Se recurge discret și la formula teatrului în teatru. Unii dintre actori devenind asumat sub ochii noștri personaje.

Alex Ianăși pășește în profesie cu dreptul. Îi doresc să continue la fel.