A szöveg innen származik LiterNet.ro / autor: Mihai Brezeanu

Prolog

„Cronică”. Cu acest cuvânt începe Richard III înscenat de Andrei Măjeri la Teatrul Regina Maria din Oradea (premieră 5 aprilie 2025). Richard III de William Shakespeare, în traducerea lui Horia Gîrbea, cu inserții din Henric VI de același William Shakespeare. Pentru mai multă precizie, cu inserții de Henric VI Partea a III-a, textul care, împreună cu primele două părți din Henric VI și cu Richard III, formează așa-numita Tetralogie Minoră a lui Shakespeare. Un set de 4 texte dedicate Războiului celor Două Roze (1455-1485), purtat între Casa de Lancaster (roza roșie) și Casa de York (alba roză, ca să zicem așa).

Pentru cei familiarizați mai degrabă cu piesa Richard III, e vorba, din echipa Lancaster, de fosta Regină Margret (văduva fostului Rege Henric VI) și de Lady Anne (nora lui Henric VI, la rândul său văduvă), versus, din Team York, muribundul Rege Eduard IV, frații săi Clarence (în fapt George, Duce de Clarence) și viitorul Rege Richard III (în prealabil, Duce de Gloucester) și de mama lor, Ducesa de York. Dintr-o a treia ramură, cea a familiei Woodwille, e important de menționat Regina Elisabeth, soția Regelui Eduard IV. Și mai există, desigur, Ducele de Richmond, nepotul fostului Rege Henric VI, cel care îi va succeda lui Richard III (pe care îl ucide) pentru a deveni Regele Henric VII.

Toate acestea și multe altele sunt de aflat (pentru cei, asemenea mie, cărora cele 3 părți din Henric IV le sunt oarecum străine) în timpul spectacolului măjeriano-orădean prin scurte episoade introduse de cuvântul „Cronică” și continuate prin înregistrări audio. Inserțiile amintite, ca și obișnuita simplificare a textului lui Richard III (a doua cea mai lungă piesă a lui Shakespeare aproape că nu se montează niciodată în versiune integrală), formează versiunea scenică de la Oradea și e semnată de dramaturga clujeană Alexandra Felseghi și de Andrei Măjeri.

***

Capul lui Richard țâșnind de sub cortină. Petre Ghimbășan rostindu-și primul monolog cu capul dat pe spate, simbol al lumii răsturnate. Pe excelenta dicție și controlul fără de cusur al rostirii ale lui Ghimbășan se sprijină mult din demersul lui Felseghi & Măjeri de a îmbina în chip convingător & ademenitor muzicalitatea limbajului de atunci & vocabularul de acum & semantica neîngrădită de epoci. Ceilalți opt actori zărindu-se pentru o clipă prin faldurile cortinei. Trupurile lor formând o piramidă, ochii lor privind cu uimire și amuzament spre Richard și spre staluri.

Câteva secunde mai devreme, Luca Bran (puștiul de 10 ani care a debutat pe scena mare orădeană anul trecut, în Cartea Junglei, și, ulterior, a făcut senzație în prima seară a Festivalului Internațional de Teatru Oradea (FITO) 2024, în premiera Teatrului Regina Maria cu Kölyök, în regia lui Imre Halasi) își așază perna pe proscenium și apoi își culcă pe pernă capul. El e Richmond, cel care va visa spectacolul care stă să înceapă, cel care, la final, va așeza lângă pernă doi cai (unul alb și altul roșu, desigur), apoi îl va ucide pe Richard și va sfârși spectacolul.

Câteva secunde încă mai devreme, publicul își ocupă locurile în sala luminată slab, în tonuri calde, de parcă teatrul e un bar de noapte cu circuit închis. De undeva de dincolo de cortină, se aud aprige ritmuri de muzică house (ilustrația muzicală: Andrei Măjeri), pe ale căror acorduri actorii vor dansa (coregrafia: Hunor Varga) în mai multe reprize de-a lungul spectacolului.

***

Cortina se ridică. Spectatorii din staluri privesc de jos în sus decorul imaginat de scenograful Adrian Balcău. Asemenea lui Richard, n-avem acces pe treptele care tot urcă. Le putem doar privi și ne putem închipui cum ar fi să le urcăm, cum ar fi să ne desprindem din locul în care suntem spre unul mai înalt.

Richard / Petre Ghimbășan, rămâne, asemenea nouă, cea mai mare parte din spectacol, undeva jos (la poale de Tower of London, cum s-ar zice, departe de înălțimile ce transformă, adesea, măreția în antecameră de mormânt). Poate că de aceea ne ia complici și ne spune tot ce urmează să facă. Simte, știe că suntem la același nivel, că-l vom asculta, că-l vom înțelege, că nu-l vom opri (pentru o vreme, m-am gândit la titlul Sympathy for the Richard). Curios, nici Richard / Csongor Zsolt Nagy (din Richard III înscenat de István Albu în decembrie 2024 cu Trupa Harag György a Teatrului de Nord Satu Mare) n-avea voie să urce la etajele superioare ale schelei-decor realizate de Erika Márton. O face, până la urmă, atunci când dobândește, pentru câteva clipe, puterea supremă.

Pentru Richard, dezavantajul geografic se transformă în avantaj vestimentar. Toată lumea e în alb și în, mai ales, negru, cu excepția lui, care se bucură de privilegiul numit șosete albastre (contra-asortate la pantofi alb-negri, ghetre-style; costumele: același Adrian Balcău). Contrapunct haios, menit să relaxeze eventualele puncte tensionate, dar și ecou al măreției (hlamida viitorului Rege Richard III e colorată în același intens, orbitor albastru) și decăderii (gulerul lui Richmond, viitorul Rege Henric VII, este, ați ghicit, albastră) ce vor urma.

Am zis contrapunct haios? E plin Richard III al lui Măjeri de dânsele. De pildă, cuptorul cu microunde la care Buckingham (un Răzvan Vicoveanu în mare formă) îi încălzește lui Richard, seară de seară, lapte. Laptele e servit din pahare tip sondă, colorate în alb și umplute, de fapt, cu apă (convenție teatrală). Într-un anume moment, ușița unui dulap se deschide și putem admira o duzină de pahare identice (convenție măjeriană de trezit angoase hitchcock-ene în spectatorii văzând otrăvuri la tot pasul).

După ce gustă licoarea, Richard se învelește cu pătura și adoarme în patul găzduit de una dintre secțiunile decorului cu bază sferică ce se răsucește de zeci de ori pe turnantă (fără ca asta să deranjeze în vreun fel, din contra, mișcarea de rotație are în ea ceva deopotrivă hipnotizant și stimulativ, de timp care trece mereu repede, mereu în cerc). În patul acela va ajunge și Lady Anne, căreia Alina Leonte îi conferă, în relație cu Richard, un tip de căldură, de candoare, de apropiere care e chiar un contrapunct cum nu s-a prea văzut la faimosul text shakesperian. Extraordinarele calități vocale ale actriței sunt puse în valoare (pregătire muzicală: Ovidiu Iloc) de song-urile cu care Lady Anne țese strania sa pânză în jurul celui care o / ne va devora. Hello darkness, my old friend, I’ve come to talk with you again, Because a vision softly creeping, Left its seeds while I was sleeping.

Dar ce e cu acest Richard? Ce e, cine e el? Un copil de seama interpretului lui Richmond? Un adult care n-a părăsit niciodată mintea copilăriei (pesemne pentru a nu împlini blestemul mamei sale, Ducesa de York, căreia Ioana Dragoș Gajdó îi dă o aură de tragediană antică)? Un adult vizitat neîntrerupt de traumele copilăriei? Un adult din stirpea unui anti-erou de Psycho (că tot am zis de Hitchcock) care folosește cu cumplită vitejie balansul între vârstă matură și evul copilăriei pentru a-și deghiza cumplitele fapte?

De un par egzamplu, uciderea lui Clarence (Richard Balint) e prestată, în cazul montării orădene, de înșiși Richard și Buckingham, ale căror fețe sunt inițial ascunse de doi uriași ciorapi albi amintind de un Funny Games cu care Michael Haneke băga cândva în sperieți Cannes-ul și, în general, toată civilizația occidental-burgheză posesoare de iluzii privind buna-creștere a copiilor ce vor popula cândva lumea. Mai târziu, personajul Tyrrell va lipsi cu totul și uciderea celor doi fii ai răposatului Rege Eduard IV se va întâmpla așa, pur și simplu, ca un dat, ca o joacă. Apropo de cei doi fii, singur Robert Balint îi interpretează cu amândoi, schimbând cu rapiditate și dibăcie elementele vestimentare specifice fiecăruia dintr-un ei în zona nevăzută a decorului, comutând cu precizie și justețe între două versiuni ale adolescenței ce îmbină atât elemente din vremuri shakespeariene, cât și obiecte și atitudini strict contemporane.

Căștile albe ale adolescentului vor ajunge pe capul lui Richard III Rege, alături prea-iubita și oarecum clișeizata coroană. Pendularea aceasta între trecut și prezent, între regal și umil, între solemn și banal e un meșteșug minunat stăpânit atât la nivel dramaturgic (Felseghi & Măjeri), cât și nivel scenografic (Adrian Balcău), sonor (muzică originală: Adrian Piciorea) și vizual (lighting design: Sabina Reus, video design: Andrei Cozlac). Combinația reflectoare – video – muzici, uneori având drept componentă auxiliară fumul de scenă, formează un personaj de sine-stătător ce spune propria versiune asupra poveștilor, pildelor, goangelor așezate în scenă.

Într-un fel, stranietatea acestui mix non-verbal dintre lumini, imagini (proiectate pe un imens ecran alb, ce atârnă acolo imaginația spectatorului așază locul unde ar trebui să atârne corpurile celor destinați să nu mai coboare niciodată din The Tower of London) și sunete vine să accentueze întreg demersul textual al duo-ului Felseghi – Măjeri care, prin cronicile coborâte din Henric VI, ne invită să judecăm în mai bună cunoștință contextul în care Richard III a fost cum a fost. De pildă, în spectacolul Teatrului Regina Maria din Oradea, teribila fostă Regină Margret (Corina Cernea) își diluează aura de profet al nenorocirilor ce va veni în sosul dezvăluirilor privind propriile crime, inclusiv infanticid, comise cu ani în urmă. De pildă, în montarea orădeană, Clarence (Richard Balint) e un bețiv căruia alcoolul i-a tocit orice simț al realității, Regele care moare Eduard IV (Richard Balint) e un bătrân senil, iar Regele care murise de-o vreme, Henric IV (Richard Balint), se visează, de fapt, cioban (ah, scena andrelelor!) și predă frâiele regatului și ale propriei vieți în brațele soției sale, mai sus evocata fostă Regină Margret).

Paranteză: Richard Balint mai bifează un personaj, cel al Cardinalului (singurul care, pe bază de vișiniu & roșu, rupe cromatica vestimentară alb & negru with a touch of blue) pe care Richard îl trimite după căpșuni, și reușește, cu galeria acestor 4 personaje interpretate, să realizeze performanța de a întrupa, din câteva replici, grimase și gesturi, 4 caractere atât de apropiate și, totuși, atât de fundamental diferite. Părul alb al actorului și aerul său etern ludic sunt trademark de Richard III by Măjeri! Paranteză închisă.

Acesta e, așadar, contextul. Și să-l mai îmbogățim încă! Buckingham al lui Vicoveanu (Bucky, de fapt) are un ceva etern neașteptat, alunecos, surprinzător, jucăușo-tenebros. Sugestia ménage à trois între el, Richard și Lady Anne, aluziile privind o relație gay cu Hastings al lui Cosmin Petruț (Hasty, vezi bine), pasajele sale coregrafice solitare sunt doar câteva dintre atributele unui personaj pe care Măjeri l-a gândit pesemne ca pe un joker lângă joker-ul Richard.

Cei doi jokeri la pătrat ni se adresează direct în excepționala scenă a convingerii poporului / de către popor întru încoronarea lui Richard. Nu personajele lui Shakespeare sunt masa de manevră, ci noi, personajele realității electorale 2024-2025. Pe scenă, Richard deghizat în călugăr, pe ecran, un miel alb, așteptând, prin aer, vorbe care ne anunță că Hastings a fost ucis pentru a fi protejata pacea (această valoare supremă în numele căreia se poartă dintotdeauna războaie!).

De-o fi copil, de-o fi adult, de-o fi adult deghizat în copil, Richard-ul lui Ghimbășan (ce tonică revelație e acest actor căruia Măjeri a avut istețimea să-i dea așa încredere!) pare să aibă un singur rival adevărat. O femeie. Nu Margaret, nu Lady Anne. Întregul scenariu dramaturgic deja evocat și prezența, deopotrivă fragilă și statuară, a Denisei Irina Vlad, o propulsează pe Elisabeth în prim-plan. Scena / Înfruntarea ei cu Richard (ce mult mi-aș dori să vedeți același moment în Richard III de la Naționalul timișorean, înscenat de Radu Iacoban, cu Claudia Ieremia și Matei Chioariu în rolurile respective, cu premiera cu doar o săptămână înainte de cea orădeană!) riscă să facă istorie (și) datorită proiecțiilor ce o înfățișează pe regina-actriță îmbătrânind AI-accelerat pe măsură ce regele-nebun își dezvăluie planul privind fiica lui Elisabeth.

Într-un fel, desfigurarea accelerată a celei care înțelege grozăvia faptelor, a celei care reușește să transgreseze cacofonia, vacarmul, house-ăreala, dedublarea, fuga de real ce pare că domină lumea pe care se cațără Richard, e oglinda pe care Măjeri și trupa sa de artiști o pune în fața omului trăind în anul politic și social 2025. În urechile noastre, sub ochii noștri, sunt de văzut grozăvii de teapa celor atribuite lui Richard. Auzim, vedem sau dispărem ca și când n-am existat niciodată!