A szöveg innen származik Contributors.ro / autor: Mircea Morariu

Dacă e adevărat că, așa cum spunea Shakespeare, teatrul trebuie să fie oglinda vieții, atunci e în afara oricărui dubiu că el are obligația de a fi deschis la teme noi, impuse de actualitate. Printre care și aceea a tot mai acutei, și, uneori, îngrijorătoarei prezențe a inteligenței artificiale în existența noastră zilnică. 

Exact despre această implicare a roboților, despre amestecul de noutate, beneficii și îngrijorări presupus de intruziunea în chestiune vorbește, între altele, piesa A remény soha nem megy fel a liftben. prezentată în premieră pe țară la Sala Transilvania de Teatrul Regina Maria din Oradea. Spun între altele fiindcă autoarea piesei, Simona Mihuțiu, medic oncolog de profesie, aflată la ora debutului în literatura dramatică (cel puțin în reprezentarea producțiilor sale în domeniu), a mai atașat temei principale alte câteva.Deloc puține. Precum aceea a dificultăților de toate felurile pe care le presupune vârsta a treia sau aceea a singurătății. Și ele extrem de actuale.

Așadar, octogenara Mia, odinioară profesoară,astăzi la pensie, al cărei fiu este de ceva vreme plecat la muncă în Australia, loc unde că aproape că și-a uitat mama, are de înfruntat o paralizie. Femeia este îngrijită, în principal, de o femeie pe nume Vetuța. Ale cărei misiuni sunt preluate, de la un moment dat încolo, spre marea surpriză a bolnavei, de doi roboți. Care, firește, au și nume. Kai și Max. Până aici lucrurile sunt clare și sunt bine stăpânite de semnatara piesei. Problemele, în principal de construcție dramaturgică și de fragilitate a conflictului, de creștere a textului eminamente pe verticală intervin însă de aici încolo. Când dramaturga intenționează să umanizeze și scrierea, și personajele, făcând din cei doi roboți un fel de umanoizi cu suflet. Care se manifestă ca atare atât în relația cu Mia cât și în aceea cu ei înșiși. Umanizarea are costurile ei decontate ca atare în organicitatea textului, în coerență și, last but not least, în puterea lui de convingere. Ca și în șansele de a prilejui un bun spectacol.

Tânărul regizor Toni Nica, aflat la prima lui montare pe o scenă profesionistă,  a făcut cam tot ceea ce se putea omenește face spre a contracara defectele evidente de construcție ale scrierii Simonei Mihuțiu. Străduindu-se să găsească echivalente teatral-dinamice avalanșei de teme și de vorbe care nu prea pot ascunde  realitatea că ar mai fi fost de lucru până când piesa să fie real validă scenic. Adică suficient pregătită în vederea reprezentării.

Distribuită în rolul Miei, octogenara capricioasă care ajunge să domine roboții, Mirela Niță Lupu se confruntă cu greaua misiune de a juca un rol de vârstă, surmontând cel mai adesea cu bine riscul căderii în caricatură și derizoriu. Cu mici excepții, Mirela Niță Lupu este o octogenară credibilă. Savuroasă, convingătoare se arată a fi Adela Lazăr în rolul Vetei, actrița valorând și cu umor și cu un apreciabil simț al măsurii pitorescul personajului. Georgia Căprărin și David Constantinescu au nu tocmai ușoara sarcină de a parcurge altminteri discutabilul traseu ( orice s-ar spune fragil din punct de vedere dramaturgic) de la robotul reglat la modul impecabil la mașinăria ce se dovedește invadată de sentimente. Care plătește pentru asta. În fine, Sorin Ionescu semnează o contribuție  menită să susțină reorientarea bruscă la care a fost supus textul.

Mai notez inserturile audio-video datorate lui David Constantinescu și Șerban Carțiș. Relev și adecvarea scenografie propusă de Oana Cernea. Și închei spunând că spectacolul cu piesa A remény soha nem megy fel a liftben. ilustrează acut problema altminteri binecunoscută a responsabilității presupuse de un debut scenic. Adică, când anume se petrece el, în ce condiții și cu ce riscuri. Mai tranșant spus.  Textul adus pe scenă merită cu adevărat să ajungă la public ori îl introducem în repertoriu doar fiindcă trebuie sau pentru că dă bine să încurajăm începătorii?