Stagiunea 1988-1989
- Detalii
- Categorie: Stagiunea 1988-1989
Comedie în două părţi de Emil Braghinski
Traducerea: Denisa Fejes
Premieră pe ţară
„Aventuriera”, comedie realistă și în același timp lirică înfățișează modul în care neobișnuitul coboară subit în cotidian, schimbând viața aparent normală a eroilor piesei. Matematicianul Oleg Nichitici Pevțov se bucură de o poziție bine consolidată atât în lumea științifică, cât și în societate. Viața personală – cu o soție superficială de care s-a despărțit și două fiice, care locuiesc când la el, când la vila mamei – nu e o reușită, dar acest lucru nu îl apasă. Coordonatele vieții lui sunt munca, amicul Suhariov, doctor în hipologie și jocul lor de-a evadarea în lumea minunată a clovnilor Bim și Bom. După lungile ore de efort intelectual (sesiuni științifice, doctorate, congrese, emisiuni TV), cei doi savanți își regăsesc tinerețea, sau chiar copilăria, refugiindu-se într-un joc creator, spiritual, ingenios, plin de umor și fantezie. Prin joc, ei lămuresc tot felul de aspecte din viața personală, spun pe nume unor chestiuni sensibile, iau decizii și învață să privească lumea cu ochi mai buni, mai generoși. Pentru ei, jocul nu este numai deconectare și distracție, ci și imprevizibil, strategic, logic.
- Detalii
- Categorie: Stagiunea 1988-1989
Piesă în trei acte de Paul Everac
Subintitulată „Eseu despre personalitate”, piesa „Camera de alături” este consacrată unei meditații despre premizele și căile conservării existenței umane, dar și despre formele pervertirii ei, despre adevăr și mistificare în existența individuală și socială.
Personajul-pivot al dramei este biologul Pavel Cristian – fire intransigentă, sinceră, dezinteresată, reprezentând statornicia în principii, consecvența în idealuri. El este locatarul camerei de alături, pe care vor să o ocupe membrii familiei Bondoc (Marcel, soția sa, Alina și fiica, Mira), oportuniști, filistini, cameleonici, oamenii relațiilor de moment, speculanți ai conjuncturii; fiecare este convins că numai în acea cameră și numai atunci când o va ocupa se va putea realiza plenar. După cum observă Natalia Stancu în „Scânteia” din 28 ianuarie 1977, „camera de alături” devine o metaforă, sugerând, rând pe rând : prevalența unor idealuri de ordin material, spațiul purității inițiale a omului, spațiul trăirii autentice, etc. Pentru Mihai Gafița (vol. „Trei piese – eseu”), „camera de alături este un depozit al reprezentării noastre pure despre viață, un rezervor permanent de încredere în lume și în marile, cunoscutele sau încă misterioasele ei legi.”
- Detalii
- Categorie: Stagiunea 1988-1989
Comedie cu cântice, în două acte de Vasile Alecsandri
„Chirița în provinție” este poate cea mai cunoscută componentă a ciclului dedicat acestui personaj de mare pregnanță în literatura românească. Piesa se construiește pe două direcții, Chirița urmărind obținerea de către Grigori Bârzoi a funcției de ispravnic al ținutului și căsătoria fiului Guliță cu Luluța, orfană aflată în grija ei. Luluța este însă îndrăgostită de Leonaș care, prin câteva travestiuri și ingenioase stratageme, reușește să se însoare cu aleasa inimii lui și să preia postul de ispravnic de care Bârzoi a abuzat. În micul ei târg provincial, Chirița pozează ca promotoare a noilor tendințe și maniere occidentale: primește scrisorile doar pe tavă, călărește și fumează pentru că e la modă, își îmbracă bărbatul „nemțește”, caută să îl stileze pe Ion rândașul. În continuare, e decisă să emigreze la Paris, pe care își imaginează că îl va cuceri cu titlul de baroană și cu franțuzeasca învățată „toute seulette” și practicată în conversații extrem de savuroase cu „Monsiu Șarl”, preceptorul lui Guliță. Piesa se încheie cu „demisionul” forțat al lui Bârzoi, cu logodna lui Leonaș cu Luluța și cu petrecerea de adio a Chiriței, care a obținut pașaportul pentru „staturile Evropii” și pornește din provincialismul ei perfect în asaltul Occidentului.
- Detalii
- Categorie: Stagiunea 1988-1989
Teatru de poezie – Spectacol Marin Sorescu
Scenariul: Elisabeta Pop şi Petre Panait
Recitalul one-man-show „Duminica oamenii n-au porecle” reprezintă o incursiune în lumea satului oltenesc făcută prin intermediul unei selecții de versuri din cele patru volume ale ciclului „La Lilieci” de Marin Sorescu. E un spectacol plin de umor, de poftă de viaţă, de bucurie şi gravitate, alcătuit dintr-o succesiune de anecdote, variind în registre, de la trist la comicul burlesc. Anecdotele, „mici scenete de ruralitate fără timp, într-un spațiu românesc cert” (Valentin Silvestru), pun în lumină, cu emoție, bucuriile și tristețile țăranilor, portretele lor pitorești, înțelepciunea omului de la țară – într-un cuvânt, un univers uman plin de culoare. Ţăranii lui Marin Sorescu sunt bonomi, filosofi incognito. Ei iscodesc totul şi îşi pun întrebări. Concepţia lor despre viaţă este clară: aici „i-aci”, după moarte e dincolo, adică „lumea-ailaltă”. La Lilieci, adică la cimitir, dealul cu morminte al Bulzeştilor, cele două lumi se întâlnesc.
- Detalii
- Categorie: Stagiunea 1988-1989
Piesă în două părţi de Paul Ioachim
Înzestrată cu un accentuat realism al situațiilor, al personajelor, al limbajului și al dezbaterii propuse, piesa „Goana” aduce în prim-plan o familie simplă, de oameni obișnuiți: tatăl muncitor, pensionar, doi fii și o fiică, toți trei trecuți de vârsta adolescenței, dar neajunși încă la cea a maturității definitive. Aparenta liniște și armonie, starea de echilibru ce domnește de mult timp în familie ascunde o acumulare primejdioasă de tensiuni, frustrări, nostalgii și deziluzii. Evenimentul care declanșează criza și schimbarea este sosirea Stelei, fiica ce plecase să își caute împlinirea pe meleaguri străine. Ea revine învinsă și săracă, iar eșecul aventurii ei ilustrează eșecul unei concepții de viață eronate: credința că fericirea se poate dobândi fără muncă și prin sustragerea de la datoriile sociale și etice elementare. Totuși, ea își asumă riscul de a rupe un ritm stabilit, de a încerca să schimbe un destin ce începea să se permanentizeze. Sosirea Stelei răscolește toate amărăciunile și neîmplinirile adunate în timp. Din acest moment, fiecare membru al familiei este obligat să își reconsidere actele, atitudinile și proiectele de viață.
Întreaga problematică a piesei este subsumată următoarei concepții optimiste a autorului: „Cu toții suntem o familie mare, uriașă. Cu toții gonim spre o viață frumoasă, luminoasă. Voi unde vă duceți?”.
- Detalii
- Categorie: Stagiunea 1988-1989
de D.R.Popescu
Premieră absolută
Spectacol polifonic și răscolitor datorită multitudinii de mesaje transmise, „Moara de pulbere” surprinde, în esență, un proces de teribilă zbatere sufletească, proiectat pe fundalul istoric al răscoalei țărănești conduse de Horia, Cloșca și Crișan. Gabor, cel care trăiește procesul dilematic, este „un personaj de forță shakespeariană, pus în situația de a dezvolta și rezolva câteva mari probleme ale omenirii” (Valentin Tașcu în „Flacăra pentru minte, inimă și literatură”, 22 septembrie 1989). Fost muzician la Viena, Gabor devine călău la Deva, prin forța împrejurărilor, în timpul răscoalei țărănești din Transilvania. Procesul de conștiință începe când victimele nu mai sunt răufăcătorii, ci țăranii de un sânge cu el, iar pedeapsa nu este dictată de Justiție, ci de Puterea absolută, înctruchipată de Imperiul Austro-Ungar. Ajuns la o vârstă a înțelepciunii, Gabor își reconsideră momentele esențiale ale vieții, demers în care se selectează amintirile (unele devenind obsesii) și se clarifică sensurile. Astfel se conturează tot mai clar atât condiția sa, de marginalizat social, cât și lumea interzisă lui, în care se înscrie și iubirea pentru Magda. Dilemele de conștiință au loc în visul tulbure al călăului, în care victimele se ridică din morminte, își schimbă identitățile, se amestecă mereu cu eroii reali. Confruntat cu el însuși, călăul încearcă – fără a izbuti – să se dedubleze, și atunci pune la cale ceva ce nimeni nu a reușit până la el: să omoare gândul (sau visul), gest echivalent cu o auto-execuție, singura modalitate de eliberare de victimele sale, dar și de sine.
- Detalii
- Categorie: Stagiunea 1988-1989
Teatru de poezie
Spectacol de poezie de dragoste şi muzică, pe versuri de Pablo Neruda
Traducerea versurilor: Aurel Covaci
Descoperind în poezia lui Pablo Neruda „o vigoare, un patos, o putere extraordinară, supraomenească – altoite pe o sensibilitate imensă”, actorul Daniel Vulcu a realizat recitalul „Ultima scrisoare” pornind de la o selecție de poezii de dragoste din volumul „Mătasea și metalul”. După cum a declarat artistul în caietul-program al spectacolului, poeziile au fost alese „în ordinea ce decurge firesc: de la elogiul ființei adorate, la dorință, la „furiile” geloziei savant mascate, de la dragostea răvășitoare la imposibila uitare, de la prima întâlnire la ultima scrisoare.”
- Detalii
- Categorie: Stagiunea 1988-1989
de Viorel Cacoveanu
Din postura de „comentator dramatic al acualității” (Mircea Ghițulescu, „O panoramă a literaturii dramatice contemporane”, Ed. Dacia, 1984), Viorel Cacoveanu propune o piesă a faptului de viață, cu scop civic educativ nedisimulat sau, după cum afirmă autorul însuși, un dialog cu istoria, cu certitudinile și împlinirile din trecut, care au devenit în timp excese, erori și chiar crime. Personajul central, spre care converg teza și argumentele morale ale piesei este Constantin Dabija, socotit multă vreme răspunzător nu pentru faptele și gândurile proprii, ci pentru cele ale tatălui (care, va afla și Constantin cu stupoare, nu îi este tată de sânge), general și demnitar sub regimul anterior. Așadar, condamnat pentru o vină de care nu poate fi răspunzător, despărțit pentru o vreme de familie și ducând greul unui șantier, confruntat cu problemele pe care oamenii înguști i le creează fiului său, martor al unor complicații birocratice iritante, Dabija dovedește totuși o înțelegere și o înțelepciune superioară. De aici rezultă atitudinea lui de viață senină, disprețul față de oameni ca Șerban – „rotiță într-un angrenaj” – sau față de cei fricoși și lași, precum Axente. De aceea refuză și ideea plecării
