Please ensure Javascript is enabled for purposes of website accessibility
Folosim cookie-uri | We use cookies
Cookie-urile ne permit să vă oferim online serviciile noastre. Pentru a vă bucura de toate facilitățile website-ului este necesar să le acceptați.
×

de  Eduardo de Filippo
Traducerea: Angela Ioan 

„«Arta comediei» se constituie într-un eseu dramaturgic, apologetic, într-un discurs pro domo prin care arta, renunțând la recuzita ficțională și îmbrăcând haina netransfigurată a realului, încearcă să iasă de după cortina indiferenței pentru a-și ocupa locul central în sfera preocupărilor umane. Lucru nu ușor de realizat pentru că și ieri ca și azi, cei ce diriguiesc puterea se află într-o proastă relație cu ideea, cu transcendența. (…)

Prima jumătate a piesei, derulată în biroul unui nou prefect dintr-un oraș de provincie, ni-i înfățișează pe Excelența sa de Caro, prefect, Giacomo Franci, secretarul acestuia, pe Veronesi, portar, care sunt nevoiți a suporta vizita unui actor, directorul unei trupe de teatru, Oreste Campese. Se încinge astfel un lung și destul de teoretic dialog – uneori chiar didacticist – dialog despre teatru, despre condiția socială a actorului, despre cauzele crizei în care se află teatrul. (…)

Această primă parte, cu toată pledoaria ei derulată în apărarea artei teatrale, nu este decât o teoremă ale cărei soluții artistice vor fi rezolvate în partea a doua. Oreste Campese nu a venit la noul prefect pentru a solicita mărunte facilități materiale, ci pentru a-l invita la teatru, dând, astfel, o bună pildă și pentru ceilalți locuitori. Numai că prefectul – deși a jucat teatru în tinerețe – nu mai are vreme pentru asemenea nimicuri, el are înalta misiune de a administra lucrurile vremelnice ale realității cotidiene. Contrariat de acest refuz, directorul micii trupe  – căruia tocmai i-a ars teatrul – îi atrage prefectului atenția asupra învățămintelor care se pot trage din arta teatrală, chiar și pentru terestrele lui preocupări. Nu uită, de asemenea, să-i mai atragă atenția că a reușit să salveze de la incendiu câteva bărbi, mustăți, trusa de machiaj și că – luând „din întâmplare” lista cu numele celor înscriși în audiență – ar putea să-i trimită actorii deghizați, iar prefectul nu-i va putea deosebi de persoanele reale. (…) De la acest moment încolo, prin intrarea în scenă / realitate a doctorului Quinto Basseti, a părintelui Salvati, a învățătoarei Lucia Petrella, a paracliserului, piesa demonstrează valabilitatea cunoscutei sintagme de artă – oglindă a vieții. Amestecând în doze indescifrabile realismul artei cu ficțiunea realității, piesa ne pune în imposibilitatea de a deosebi arta de viață, moment tensionat la maximum prin moartea reală, trucată – nu știm – a farmacistului. Arta și viața își dau mâna într-o înlănțuire ale cărei limite nu pot și nu trebuie să fie trasate. Așadar, câtă artă, atâta viață și… invers.” (Ioan F. Pop în „Noua Gazetă de Vest”, nr. 147, Anul III (nr. 44), 2 – 8 noiembrie 1994)

Distribuţia:

Excelenţa Sa de Caro:  Eugen Harizomenov
Giacomo Franci:  Dorin Presecan
Veronesi:  Tiberiu Covaci
Oreste Campese:  Ion Mâinea
Quinto Bassetti:  Ion Abrudan
Părintele Salvati:  Petre Panait
Lucia Petrella:  Ileana Iurciuc
Gerolamo Pica:  Eugen Ţugulea
Un muntean:  Marcel Popa
Soţia sa:  Mariana Presecan
Un paracliser:  George Voinese

Regia artistică şi scenografia:  Mihai Lungeanu

Regia tehnică:  Florin Popescu
Sufleor:  Iuliana Chelu
Lumini:  Iosif Balogh, Laviniu Goron
Sonorizarea:  Sorin Domide

Data premierei:  22 septembrie 1994

 

Trupa Iosif Vulcan:

Trupa Arcadia:

×

TOP