Stagiunea 1995-1996
- Detalii
- Categorie: Stagiunea 1995-1996
de Matei Vişniec
Într-o sală de aşteptare, în care nu ştim ce se aşteaptă, trei oameni încearcă să facă faţă lipsei de ocupaţie, plictiselii şi trecerii timpului. Cel de-al patrulea cântă la violoncel, impertubabil, fără oprire. Dacă la început, muzica sa stârneşte interesul celorlalţi, acesta se transformă treptat în indiferenţă, apoi chiar în exasperare, în refuzul de a-l mai asculta pe cântăreţul necunoscut şi învăluit de mister. În cele din urmă, instrumentistul va fi evacuat, prin forţă, lăsând în urma sa violoncelul, stingher şi inutil. De aici se naşte laitmotivul care va da şi titlul piesei: „Şi cu violoncelul ce facem?” enunţat aproape obsesiv spre final. Dacă la un prim nivel, este abordată tema incompatibilităţii între artă şi obtuzitatea unor indivizi, la un alt nivel, derivat din teatrul absurdului, piesa poate fi interpretată ca metafora instalării unei stări simptomatice pentru omul contemporan.
- Detalii
- Categorie: Stagiunea 1995-1996
de Ana Ripka-Rus (debut)
Piesă cu inserții absurde și grotești, „Aproape o pădure” evocă o lume stranie, nedeterminată temporal sau spațial, izolată după un pâlc de copaci ce alcătuiesc „aproape o pădure” și ascund în spatele lor personaje fără nume, chinuite, inadaptate și incoerente.
În centrul lumii acesteia se află Femeia, care își trăiește într-o izolare auto-impusă vina de a-și fi împins iubitul din tinerețe la sinucidere. Motivele întâmplării nu sunt clare, dar de atunci, Femeia s-a scufundat într-o mizantropie totală, în care singurii tovarăși sunt Cocoșatul, care îi păzește poarta și o iubește în secret, Nebuna (posibil alter-ego al Femeii) și piticii de grădină, care – crede ea – prind viață numai noaptea. Atât pătrunderea Tânărului, cât și cea ulterioară, a Polițistului în lumea lor au motivații de ordin erotic și sunt privite ca o amenințare la solitudinea confortabilă în care se complac cei trei.
În podul casei în care trăiește Femeia se strecoară în fiecare noapte Amantul și Amanta. Este același pod în care, cu mulți ani în urmă, se întâlneau Femeia și iubitul ei, nimeni altul decât Amantul din prezent, care i-a înscenat odinioară farsa sinuciderii pentru a se elibera dintr-o legătură devenită plictisitoare și prea serioasă.
- Detalii
- Categorie: Stagiunea 1995-1996
Dramă de Federico Garcia Lorca
Traducerea: Cicerone Theodorescu
Într-un sat andaluz, în anii 1930, cea mai înstărită femeie din comunitate, Bernarda, își pierde soțul și intră în perioada de opt ani de doliu cerută de tradiția pe care o respectă cu religiozitate. Casa devine astfel un mormânt al tăcerii pentru Bernarda, pentru cele cinci fiice care își văd tinerețea ucisă, pentru mama Bernardei, pentru guvernantă și servitoare. În urma deciziilor despotice ale Bernardei, femeile vor trăi în spatele zidurilor și a obloanelor trase, și nu vor ieși decât pentru a merge la biserică, acoperite de văluri negre. Supuse convențiilor nemiloase, tinerele fete trăiesc o stare de perpetuă neîmplinire, în care se aglomerează resentimente, dorințe refulate, ură și frustrare. Apropierea celui mai chipeș tânăr din sat, Pepe Romano, de cea mai mare și de cea mai mică dintre fiice provoacă drama în acest univers al prizonieratului: obiectul dorinței tuturor acestor femei însingurate, Pepe o cere pe Angustias de soție și primește permisiunea de a-i vorbi seara, în fața gratiilor ferestrei. O dată împlinită această datorie, ascuns în întunericul curții, el o întâlnește pe Adela, mezina familiei, frumoasă și plină de elanuri vitaliste. Urmărită de servitoare și de surorile geloase, Adela își vede secretul dat în vileag în fața familiei. Pentru a evita scandalul, Bernarda îl alungă pe Pepe din sat, iar Adela, crezându-și iubitul mort, sfârșește prin a se sinucide. Prin moartea ei, Adela determină coalizarea tuturor celor care nu îndrăzniseră până atunci să o înfrunte pe tiranica mamă. Astfel, spre deosebire de textul dramatic spaniol, spectacolul orădean conferă sacrificiului Adelei o valoare simbolică pozitivă: promisiunea libertății.
- Detalii
- Categorie: Stagiunea 1995-1996
de William Saroyan
Traducerea: Mihnea Gheorghiu
Acțiunea simplă a piesei „Hei, oameni buni!” surprinde înfiriparea unei povești de dragoste între Tânărul aflat într-o închisoare din Texas pentru un „viol consimțit” și Fata care se ocupă de bucătărie. Din poziția lor de marginali ai societății, cei doi plănuiesc să fugă împreună la San Francisco în căutarea unei noi fericiri; încercarea lor este zădărnicită însă de Soțul presupusei victime, care îl ucide pe Tânăr, astfel că, înainte de a se împlini, iubirea celor doi este spulberată în mod tragic. O poveste tristă despre singurătate, nevinovăție și despre cum doi oameni se pot găsi și pierde într-o singură seară.
- Detalii
- Categorie: Stagiunea 1995-1996
Monodramă de N.V.Gogol
Traducerea: Eusebiu Camilar
„Jurnalul unui nebun” ne introduce în viața banală și anostă a lui Poprișcin, funcționar mărunt în cadrul unui minister, ale cărui activități principale sunt copierea și clasificarea documentelor, precum și ascuțirea penelor pentru directorul său. Singur și lipsit de căldura sufletească a semenilor săi, Poprișcin ține un jurnal intim, în care își notează faptele diverse ale vieții de zi cu zi. Din el aflăm detalii despre patima mistuitoare a lui funcționarului pentru Sophie, fiica directorului său, dar și despre frustrarea și neîmplinirea sa existențială. Într-o zi cu ploaie, în fața unui magazin Poprișcin aude, ca un fapt dintre cele mai firești, o conversație între doi câini. Din acest punct, în filele jurnalului, granița dintre realitate și imaginație devine tot mai nesigură. Asistăm la alunecarea treptată a lui Poprișcin în nebunie, prin dezintegrarea sinelui, ruperea ordinii firești a lucrurilor și pierderea reperelor spațio-temporale notate în jurnal. Nevoia de a fi recunoscut și iubit își află reversul într-o megalomanie care îl face să se creadă însuși Ferdinand al VIII-lea, regele Spaniei, să confunde azilul în care este internat cu domeniul curții spaniole, iar personalul și restul pacienților cu soldații, granzii și inchizitorii acestei țări. Metodele brutale cu care este tratat, neînțelegerea de care se izbește, frica și delirul căruia îi cade pradă dau naștere, în final, unei tragice reîntoarceri la origini, unei invocări patetice a mamei și a casei părintești, strigăt de ajutor al celui care nu ceruse, în definitiv, decât dreptul de a exista în ochii celorlalți.
- Detalii
- Categorie: Stagiunea 1995-1996
Comedie în trei acte de Victor Eftimiu
Situată în preajma alegerilor locale pentru postul de primar într-un orășel de provincie, acțiunea comediei „Omul care a văzut moartea” surprinde aspecte caracteristice din viața societății românești din perioada interbelică, dezvăluind falsa onorabilitate a cetățenilor de vază, farsa alegerilor, dar și modul simbolic în care se intersectează și se influențează reciproc traiectoriile personale ale indivizilor. Alexandru Filimon, om așezat, cu familie, ajunge fără voia lui un erou local salvând de la înec un vagabond sinucigaș. Acesta profită de senzaționalul întâmplării și pătrunde în lumea bună în care până atunci nu ar fi avut acces. Dezghețat, oportunist, dar și plin de farmec și umor, el îi cucerește sau îi dezorientează pe toți cei din jur. Nu îi lipsește nici ambiția moralizatoare, latura poetică : „Sunt omul care a văzut moartea, şi-am cunoscut preţul vieţii. Voi nu ştiţi cât de frumoasă e viaţa! O risipiţi în nimicuri, treceţi pe lîngă ea, o otrăviţi cu prejudecăţi şi cu ambiţii neroade, umblaţi după bani, după situaţii, vă pândiţi unii pe alţii şi vă făuriţi singuri chilii de temniţă… Am vrut să v-aduc ceva din vîntul depărtărilor, descătuşarea…” Cine va deveni în continuare responsabil pentru destinul vagabondului? Alexandru Filimon, sub impulsul primului său elan generos. Într-un fel, însă și vagabondul devine răspunzător pentru destinul salvatorului său, propulsându-l în funcția de primar…
- Detalii
- Categorie: Stagiunea 1995-1996
Comedie în trei acte de Victor Ion Popa
Într-un orășel de provincie moldovenească își duc traiul tihnit trei mici negustori de etnii diferite: Take-român, Ianke-evreu și Cadîr-turc. Fiecare dintre ei ține o prăvălie modestă la periferia orășelului, acoperind micile nevoi ale locuitorilor. Viața celor trei se desfășoară după niște ritmuri parcă ancestrale, lent, fără evenimente majore, într-un soi de plăcută toropeală. Ea se bazează pe o prietenie îndelung verificată (aproximativ treizeci de ani) și reconfirmată zilnic prin gesturi semnificative. Echilibrul acesta perfect este curmat de sosirea Anei (fiica lui Ianke) și a lui Ionel (fiul lui Take), care se aflau la studii la București, la Academia Comercială. Ei anunță hotărârea de a se căsători. Părinții iubitori ar accepta căsătoria dacă nu s-ar teme de gura lumii, care ar condamna o înrudire între două etnii diferite. Tot zbuciumul lor sufletesc primește în cele din urmă o rezolvare din partea lui Cadîr, care îi ajută pe tineri să își deschidă o prăvălie „în asociație”. Noua prăvălie se va numi „La Ierusalim”, căci „acolo și turca și ovrei și creștin estem”.
