Please ensure Javascript is enabled for purposes of website accessibility
Folosim cookie-uri | We use cookies
Cookie-urile ne permit să vă oferim online serviciile noastre. Pentru a vă bucura de toate facilitățile website-ului este necesar să le acceptați.
×

Stagiunea 2000-2001

Scenariu dramatic de Daniel Vulcu şi Mircea Chirilă, după o idee de Jean Poiret

Spectacolul surprinde câteva momente hazlii din viața unei restrânse comunități de homosexuali. „Subiectul se învârte în jurul vizitei simandicoase a unui înalt demnitar, împreună cu soția sa, la posibilii cuscri. Ce nu știe parlamentarul este că familia lui Alin, viitorul ginere, este „pe invers”, tatăl său – Georges – trăind cu Jeannot, „femeia” care îi „întoarce spatele” de 20 de ani. Ca să facă impresie bună, Georges trebuie să transforme localul său de striptease într-un onorabil lăcaș de teatru, iar gesturile, felul de a vorbi și mersul celor de-o seamă cu el să pară cât mai bărbătești și mai naturale. În consecință, iau lecții de comportament și de la măcelar, care este „băiat de băiat” și artist pe deasupra, plăcându-i cărnurile etalate de Rubens și Breugel. De aici o sumedenie de situații hilare, pigmentate cu muzică și dans, pentru ca în final, demnitarul și soția sa să-și dea acordul pentru căsătoria lui Alin cu fiica lor, Miorița. După care, într-o nebunie generală, se travestesc toți pentru a înșela vigilența presei, care a venit să-l vâneze pe parlamentar și să caute subiecte de scandal.” (Florin Șipoș, „Jurnal Bihorean”, 22 ianuarie 2001).

Spectacol în două părţi de Gabriel García Márquez
Traducerea: Darie Novăceanu

„Povestea „nesăbuitei” bunici care o obligă pe frumoasa și necoapta ei nepoată Erendira să se prostitueze pentru a o despăgubi de daunele cauzate într-un incendiu care i-a mistuit casa și de care o face răspunzătoare pe propria nepoată este dramatizată abil de către regizorul Ion Sapdaru. Acesta împrumută dintr-o altă povestire marqueziană un înger […] căruia în conferă un rol de raissoneur, de povestitor al întregii intrigi, înger care coboară deus ex machina cu hârzobul din ceruri și care, în final, o va urca în tării pe eroina spectacolului, Erendira. O suferință și o umilință pe pământ răsplătită cu o răpire între Domnul. Alăturarea de monstruozitate morală și cupiditate senilă (bunica) și frumusețe virginală (Erendira) alcătuiește un tablou de o deosebită forță și dramatism. Cumpărată cu o sută și ceva de pessos de un „văduvoi”, deflorată și abandonată apoi plăcerilor soldaților și contrabandiștilor, Erendira are, totuși, șansa de a-și descoperi iubirea într-un client care nu a mai făcut dragoste și care este și el un înger (căruia viața i-a retezat aripile). Pentru a o smulge desfrâului impus de babă, călugării unui ordin o răpesc pe Erendira și o închid într-o mănăstire, pregătindu-i o viață ascetică sau o căsătorie forțată cu un oligofren dintr-o chilie.

Comedie de Alexandru Kiriţescu

Comedia „Gaițele” face parte din așa-numita „Trilogie burgheză” a lui Alexandru Kirițescu și înfățișează, de-a lungul celor trei acte, avatarurile clanului Duduleanu, întruchipat de cele trei „gaițe” (Aneta, Zoia și Lena), precum și de generația următoare. Intriga foarte sumară se conturează prin avansurile pe care Wanda Serafim le întreprinde pentru cucerirea lui Mircea, soțul Margaretei Aldea. Avare, rapace, cele trei babe dau impresia că ar putea trăi cât lumea. Moartea Margaretei, fiică și nepoată sinucisă cu laudanum nu le zdruncină apetitul, nici plăcerea de a bârfi la nesfârșit, jucând cărți și bând tacticos cafele.
Centrul de interes al lucrării stă, însă, în creionarea chipului crud al lumii provinciale. Ritmul piesei se naște în afara oricărei linii evolutive din tensiunea permanentă a dialogului, din etalarea gratuită a răutății, din provocarea, bruscarea și iritarea partenerului de discuții. Toate personajele sunt (și se etichetează reciproc) „nebuni”, „izaltați” și „monștri” într-o atmosferă de ferocitate generală, în care fiecare vrea „viața, trupul, răsuflarea, tot sângele inimii” celuilalt. După cum afirmă Ion Vartic (Dicționar analitic de opere literare românești”), „înșelând prin aparențele lor realiste, personajele, în furiile lor mecanice, jucate, simulate, seamănă în realitate cu făpturile ubuești ale lui Jarry”. Comedia „Gaițele” devine, astfel, una dintre cele mai moderne experiențe teatrale românești.

de Euripide
Traducerea: Alexandru Miran

Montarea orădeană a tragediei lui Euripide optează pentru o viziune modernă, păstrând metrica antică, dar incluzând numeroase aluzii la viața contemporană, elemente coregrafice multiple și chiar accente de vodevil. Fiica regelui Colchidei, Medeea este prototipul femeii pentru care „a fi” înseamnă „a iubi”. Din iubirea pentru Iason, ea a nesocotit voința tatălui ei, a încălcat tradițiile, și-a ucis fratele mai mic și a plecat pe meleaguri străine, unde a fost mereu considerată o barbară. Ea a sacrificat totul pentru dragoste, dar la un moment dat se vede înlăturată ca urmare a unor calcule josnice: în Corint, regele Creon i-o oferă de soție lui Iason pe fiica sa, Glauce. Considerând această căsătorie mai profitabilă, Iason acceptă; Medeea este izgonită și i se acordă o zi pentru a părăsi cetatea. O zi este de ajuns pentru plănuirea și înfăptuirea răzbunării. Iubirea se transformă în cea mai virulentă ură, demonstrând cât de apropiate sunt în fond cele două sentimente. A-l ucide pe Iason nu ar fi suficient: Medeea vrea să-l facă să sufere cumplit, așa cum a suferit și ea. Uciderea regelui Creon și a Glaucei este un pas decisiv spre hotărârea cutremurătoare de a-și ucide și copiii pe care i-a avut cu Iason. Sentimentul matern nu este anihilat, el veghează, dar dorința de răzbunare prevalează. Între aceste două coordonate se consumă drama eroinei. Finalul montării orădene diferă substanțial de originalul grec: Medeea visează uciderea copiilor, însă asasinatul rămâne la acest nivel oniric, fără a deveni realitate sângeroasă.

Comedie de Carlo Goldoni
Traducerea: Polixenia Karambi

Două perechi de îndrăgostiți și un servitor ager și plin de inițiativă, dar mereu flămând, pentru care un stăpân în plus înseamnă o cină în plus. Dar dacă unul din stăpâni este femeie? Înrudită cu commedia dell’arte prin situații și intrigă, piesa „Slugă la doi stăpâni” propune tipuri mai bine individualizate și mai diversificate, dintre care cel mai plin de culoare este Truffaldino, cel care înnoadă și deznoadă firele încâlcite ale acțiunii. Doi nobili venețieni, Doctorul Lombardo și negustorul Pantalone de Bisognosi pun la cale căsătoria copiilor lor, Clarice și Silvio. Înainte de nuntă, însă, își face apariția fostul logodnic al Claricei, despre care se crezuse că a murit într-o încăierare. În realitate, logodnicul este Beatrice care, în travesti, își caută cu disperare iubitul, pe Florindo Aretusi din Torino. Între cei doi logodnici își va desfășura Truffaldino stratagemele ingenioase. De-a lungul celor 10 tablouri, el reușește să ducă la bun sfârșit sarcinile impuse de cei doi stăpâni, fiind maestru în arta de a tâlcui vrute și nevrute. Acțiunea ce se desfășoară într-un ritm amețitor, cu dialoguri vii, qui-pro-quo-uri și mult umor, culminează cu un happy-end desăvărșit, care prefigurează nu mai puțin de trei nunți, căci fiecare și-a (re)găsit sufletul pereche: Clarice-Silvio, Beatrice-Florindo, Truffaldino-Smeraldina.

Trupa Iosif Vulcan:

Trupa Arcadia:

×

TOP