Please ensure Javascript is enabled for purposes of website accessibility
Folosim cookie-uri | We use cookies
Cookie-urile ne permit să vă oferim online serviciile noastre. Pentru a vă bucura de toate facilitățile website-ului este necesar să le acceptați.
×

Stagiunea 2019-2020

Mihai Eminescu, genialul poet, prozator, dramaturg, eseist, jurnalist, pamfletar politic, formator de limbă română, a murit la 39 de ani, aproape înainte de a se naște cu adevărat.

Să mă explic: dacă ar fi trăit 80 sau 100 de ani, în condiții bune de sănătate, ar fi eclipsat probabil prin calitățile sale de geniu profund și cult pe toți scriitorii lumii, iar în anul 2000 ar fi fost el ales personalitatea numărul 1 a mileniului, nu Shakespeare.

Spectacolul „Nu credeam să-nvăț a muri vreodată” (titlul reprezintă un vers eminescian) este unul de poezie, muzică și dans, toate acestea fiind expresia defalcată a personalității, intelectului și sufletului marelui om. În centrul scenei, pe fundal, se află tabloul poetului nepereche. Personajele sunt îmbrăcate în alb sau alb-crem, și exprimă puritatea din inima artistului. Versurile reprezintă ideile și sentimentele sale, dansul este mișcarea din lumea sa interioară, iar muzica, sunetul sufletului său. În scenă mai este și un altar simbolic alcătuit din flori și foc care simbolizează iubirea veșnică ce ne-o poartă și i-o purtăm lui Eminescu. Mai există și o bancă albă, loc de întâlnire întru` creație precum și trei cuburi albe pe care din când în când se odihnesc actorii. Lângă fundal mai sunt și doi copaci albi, troieniți parcă de zăpadă și de gânduri curate.

Spectacolul durează în jur de 50 de minute, timp în care sperăm să vă purtăm pe meleaguri și în sfere spirituale virgine, pline de farmec și prospețime, stimulați fiind de amintiri care vin dinspre viitor și merg înspre trecut, trecând prin prezent, adică prin noi, artiști și spectatori, dragi urmași ai marilor iubiri și ai genialului poet întru` devenire: Mihai Eminescu.

Emil Sauciuc

 de Alan Ayckbourn, traducerea: Bianca Oană

Două surori pe care distanța, dar mai ales amintirea unei copilării nefericite, le-a ținut departe una de cealaltă, se reîntâlnesc după moartea recentă a tatălui lor. Rememorând evenimente ce le leagă de casa părintească, acestea încep să-și dezvăluie sentimente care răscolesc trecutul sumbru al unei vieți trăite alături de un tată dominator și indisponibil emoțional.

Am putea crede că această întâlnire este una terapeutică, prin care traumele emoționale ale celor două femei vor fi alinate, însă apariția fostei infirmiere a tatălui lor, care strecoară cu viclenie îndoiala în mintea surorii mai mari, provoacă o răsturnare de situație încărcată de tensiune și suspans.

pamflet socio-politic de Radu Popescu

Piesă clasată pe locul II la Concursul de Creație Dramatică organizat de Teatrul Regina Maria - ediția 2018

Întreaga acțiune se petrece într-un tramvai. Silviu Moisă, un cetățean afectat psihic, este în plină campanie electorală. Perorează despre cât de potrivit este el pentru rolul de Președinte, în timp ce înmânează celorlalți călători materiale promoționale menite să-i consolideze imaginea de „canditat”. Pare că-l recunoașteți, așa e? „Nebunul din tramvai„. Cu toții știm un astfel de personaj, însă nu-l subestimați pe Silviu Moisă. El este un om „la zi”: are Facebook, WhatsApp și urmărește cele mai interesante emisiuni pe Discovery și Viasat History.

După cum sugerează și titlul, piesa este un amestec de trăiri antinomice ale personajului ușor bipolar: o zloată interioară pe care acesta o transmite spectatorilor ce au rolul de călători în acest tramvai simbolic. Ei pot alege să se implice sau nu. Lui nu-i pasă, pentru că el știe ce are de făcut. În toată debandada psihică pe care o manifestă, uneori ceea ce spune e de o luciditate dureroasă: „Știți ce e cel mai trist? Că cei ca mine au ajuns să spună adevărul. Ăsta e Adevărul. Și eu îl urlu în fața voastră! E un pic trist, nu?”

Trupa Iosif Vulcan:

Trupa Arcadia:

×

TOP