Regizor artistic

Data şi locul naşterii: 16.03.1945, Bucureşti

Studii: Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L.Caragiale” Bucureşti, secţia regie-teatru, 1970, clasa prof.Ion Olteanu şi Mihai Dimiu, dar a colaborat, ca student, şi cu alte nume marcante ale regiei româneşti, cum ar fi Radu Penciulescu.

Debutul lui Alexandru Colpacci s-a petrecut, aşadar, în anul 1970, anul absolvirii, în timpul directoratului lui Emanoil Enghel. Şi a fost cu o piesă deloc uşoară: „Dispariţia lui Galy Gay” („Un om = Un om”) de Bertolt Brecht. A fost un spectacol bun, bine gândit, cu toate că foarte tânărul regizor de-abia începea să cunoască trupa. O trupă pe care avea s-o formeze, treptat, şi cu care va cunoaşte frumoase, incontestabile succese. Spectacolul era şocant pe alocuri, dar comunica limpede ideile brechtiene, peste care se altoiau, riguros, dar şi cu unda de umor şi detaşare ce-i aparţineau indubitabil talentatului regizor. N-a montat, ca alţi regizori, trei-patru piese pe stagiune. Se pregătea intens şi îndelung pentru fiecare spectacol şi nu monta mai mult de două spectacole într-o stagiune.

Uneori însă era solicitat şi de alte teatre şi astfel, se prea poate că într-o stagiune să pună în scenă trei, sau uneori patru piese: bine alese, făcând parte din portofoliul personal. A pus în scenă spectacole de succes la Teatrul Naţional din Cluj („Reţeta Makropoulos” de Karel Čapek), la Teatrul Dramatic din Braşov („Căsătoia” de Gogol), la Teatrul „Fanny Tardini” din Galaţi („Scene din viaţa unui bădăran” de Dumitru Solomon), la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ („Fortul” de Leonida Teodorescu), la Teatrul Nord Satu Mare („Colegii” de Axionov), la Teatrul de Comedie din Bucureşti („Proştii sub clar de lună” de Teodor Mazilu), la Teatrul Tuwim din Lodz („D’ale carnavalului” de I.L.Caragaiale). La secţia maghiară a Teatrului din Oradea a montat specacolul „Tango” de Slawomir Mrožek, unul din cele mai bune spectacole (premiat) din stagiunea respectivă.

După plecarea celor doi mari regizori, am zice legendari, de la Oradea (Radu Penciulescu şi Valeriu Moisescu), teatrul românesc a avut şi câteva spectacole de interes naţional, dar n-a mai atins, ani buni, valoarea celor semnate de cei doi, spectacole cu imens răsunet în plan naţional. Colpacci va semna între anii 1970-1981 (anul plecării la Paris), câteva spectacole de valoare, pornind fie de la capodopere ale dramaturgiei universale („Pescăruşul” de A.P.Cehov, „Ploşniţa” de Vladimir Maiakovski, „Spre stele” de Leonid Andreev, „Astă-seară se improvizează” de Luigi Pirandello) fie încercându-şi forţele creatoare pe texte noi, unele dificile sau chiar conţinând binecunoscutele „şopârle”, în acel limbaj esopic, folosit adesea atât de dramaturgi, dar mai ales, de către regizorii curajoşi (şi aceştia n-au fost puţini), în colaborare şi deplină înţelegere cu actorii. Spicuim din numeroasele cronici apărute în revistele din Oradea, Bucureşti şi din ţară: „spectacolul „Pescăruşul” constituie nu numai un semn de ambiţie, ci şi de confruntare edificatoate, tinzând spre o afirmare deplină a colectivului orădean în peisajul vieţii noastre teatrale ” (Ion Parhon). „Sensurile actuale ale spectacolului nu sunt rezultatul trădării autorului, ci urmarea firească a unei analize pătrunzătoare” (Ion Cocora). Stere Gulea apreciază spectacolul, remarcând capacitatea de „adecvare a viziunii regizorale la sensibilitatea şi complexitatea textului cehovian”.

Spectacolul „Spre stele” a fost o mică bijuterie artistică, din păcate s-a jucat de puţine ori, reluarea lui în chiar ziua cutremurului din martie 1977 fiindu-i de rău augur. „Pusă în scenă cu dragoste şi respect de regizorul Alexandru Colpacci – a scris Adrian Dohotaru – analizată sub toate implicaţiile psihologice şi filosofice, racordată la timpul istoric pe care-l trăim, piesa lui Leonid Andreev se urmăreşte cu interes şi patos romantic”.

Cronicile elogioase la majoritatea spectacolelor lui Alexandru Colpacci, nu fac decât să consemneze evoluţia sa profesională, evidentă şi odată cu ea şi modelarea trupei orădene, omogenizarea ei. Un cronicar observa, pe bună dreptate, că în spectacolele lui Colpacci niciun actor nu i se pare prost, slab, neinspirat. Dotat cu spirit ludic cât încape, Alexandru Colpacci părea că „se joacă” adesea, dar, în final, „joaca” lor, a lui şi a trupei, dădea la iveală o construcţie scenică solidă, pigmentată cu umor de bună calitate, cu ironii şi aluzii niciodată vulgare, ţintind întotdeauna spre zone social-politice sensibile. Un exemplu sunt şi spectacolul „Regele gol” de Evgheni Şvarţ, satiră politică acidă a unei societăţi (cu ce semăna ea oare?) în care „toată lumea vede adevărul, dar nimeni n-are curajul să mărturisească”, iar despre „Ţarul Ivan îşi schimbă meseria” (ultimul montat de regizor înainte de a „fugi” în Occident) – tot o comedie, o satiră acidă la adresa societăţii comuniste sovietice, descrisă cu măiestrie de marele Mihail Bulgakov, deşi s-a scris „cu grijă”, pentru că cenzura vigilentă „veghea”, dar oricum, cronicarii au apreciat modul excepţional în care Colpacci a transpus scenic genialul text bulgakovian. „Regizorul dovedeşte aceeaşi profesională minuţie în a defini personajele: remarcabil aici este efortul de «bijutier» al regiei” (Antoaneta C.Iordache). „Nu e vorba de un mecanism comic ingenios, ci şi de radiografierea unei societăţi bântuită de diverse aberaţii morale şi pe care Alexandru Colpacci le-a configurat scenic cu o peniţă fină, înmuiată în acid” (Mircea Morariu). Colaborarea cu talentatul scenograf Dan Jitianu (care va continua şi la spectacolul „O scrisoare pierdută” de I.L.Caragiale) se dovedeşte benefică, cei doi creatori gândind apropiat în perimetrul scenic, imaginea scenografică dovedindu-se mereu în deplin acord cu viziunea regizorală. Cu spectacolul „O scrisoare pierdută” continuă incursiunile în dramaturgia românească, viu, acid, cu o distribuţie mult întinerită (un Tipătescu tânăr – Mircea Constantinescu), dar din care nu lipseau câţiva dintre actorii lui preferaţi: Simona Constantinescu, Nicolae Toma, Eugen Harizomenov, Ion Abrudan.

O altă victorie certă a trupei orădene conduse de Alexandru Colpacci, a fost şi spectacolul „Ploşniţa” de Vladimir Maiakovski; „spectacolul creează un veritabil insectar, în care specimenele sunt precis catalogate şi caracterizate” (Dumitru Chirilă). Ion Cocora subliniază „bogatul fond subtextual, plastica sugestivă, (...) amplificarea semnificaţiilor alegorice ale piesei”.

Regizorul Alexandru Colpacci a semnat câteva premiere absolute, de departe „Balconul” (1976) fiind unul din cele mai solide, dar şi mai curajoase spectacole, după ce în 1973 a dat un remarcabil spectacol cu admirabila piesă a lui D.R.Popescu „Aceşti îngeri trişti”. (Despre Eugen Harizomenov, interpretul lui Ion, s-au scris rânduri elogioase: a dat „un recital solitar de originalitate şi bogăţie interioară, e dinamic, divers, grav, compunând din zeci de faţete un portret viu” (C.Paraschivescu). Un „tânăr furios, lucid, critic, neînduplecat” (Marius Robescu). Eugen Harizomenov mai făcuse o creaţie greu de uitat într-un alt spectacol al lui Alexandru Colpacci: „Diogene câinele” de Dumitru Solomon. Despre „Balconul” Ion Cocora a scris: „A fost unul din cele mai bune spectacole ale lui Alexandru Colpacci, un spectacol dur, patetic uneori, un spectacol în care adevăruri fundamentale şi incomode erau strigate în gura mare”. Sau: „Regizorul a preluat cu fervoare şi precizie direcţiile de atac ale polemicii lui D.R.Popescu «Balconul» şi ca atare, tabloul scenic are accente limpede puse” (Mira Iosif).

Deşi nu agrea în mod special piesele istorice, a acceptat să monteze, în premieră absolută, două piese aparţinând lui Mircea Bradu, pe de o parte pentru că îi era director şi prieten, pe de alta, pentru că a descoperit în piesele respective, un preţios filon politic de certă actualitate: „Hotărârea” (1977) şi „Inima” (1979). Spectacolul „Hotărârea” – scrie Mircea Morariu – „a excelat mai ales în susţinerea eşafodajului istoric-documentar, pe care l-a realizat cu sobrietate, dar şi cu emoţie, bine susţinut de trupa care s-a mobilizat exemplar”. „Inima” a fost un spectacol „bine tensionat dramatic şi cu o reală vibraţie patriotică” (Mircea Morariu).

Să nu uităm însă că două spectacole semnate de Alexandru Colpacci au întrecut toate aşteptările, catapultându-l pe el şi trupa orădeană, pe culmile cele mai înalte ale mişcării teatrale româneşti. Acestea sunt: „Emigranţii” de Slawomir Mrožek şi „Astă-seară se improvizează” de Luigi Pirandello. În „Emigranţii” Alexandru Colpacci a distribuit cu curaj tineresc doi actori foarte tineri: Mircea Constantinescu şi Radu Vaida. Spectacolul (premiul pentru cel mai bun spectacol la Festivalul de la Piatra Neamţ, premiul pentru regie, premii de interpretare la Colocviul de regie de la Bârlad) a fost aplaudat îndelung în capitală şi în multe oraşe în care a fost în turneu. Performanţa actorilor se datora, evident, şi talentului lor, dar în mare măsură, datorită originalei viziuni regizorale, Valentin Silvestru sublinia „concepţia regizorală studiată, claritatea direcţiei de atac, austeritatea formei, pregnanţa viziunii”, iar Miruna Ionescu a scris că „spectacolul este extrem de unitar, sclipitor, adeseori încărcat de idei şi semnificaţii”.

Spectacolul cu celebra piesă a lui Pirandello, „Astă seară se improvizează”, a făcut aceleaşi „valuri”, având ecouri excepţionale în presă şi fiind aplaudat frenetic de public. Spectacolul, extrem de complex, atent şi riguros elaborat, a dovedit o excelentă cunoaştere a „lecţiei pirandelliene” despre teatru, iluzia în balans permanent cu realitatea, viaţa scenică întâlnindu-se când confuz, când limpede cu cea scenică, conflictul regizor–actor însemnând de fapt eternul conflict între cei doi factori de egală importanţă în spectacol. Radu Enescu, între mulţi alţii, lăuda spectacolul scriind: „cu un tact savant şi o artă de orfevru care cizelează cel mai intim detaliu, regizorul a dozat riguros planurile reale, posibile şi iluzorii, trecerile făcându-se fără stridenţe... fluid şi muzical”. Ion Cocora sublinia şi el „exemplara omogenitate a trupei”. „Îi va fi greu oricărui regizor – scria Dumitru Chirilă – să obţină reverberaţiile realizate de Colpacci cu acel memorabil spectacol «Astă-seară se improvizează»”.

Cronicarul i-a făcut, de altfel, regizorului, un frumos portret, din care, iată, reproducem finalul: „Dacă ar fi să stabilesc numitorul comun al spectacolelor lui Colpacci, aş spune că el este caracterul lor meditativ. Dincolo de ironie (pentru că un mare şi incurabil ironist), dincolo de aspiraţia spre perfecţiune (pentru că e un obstinat căutător al frumuseţii actului scenic până la detaliile abia perceptibile), dincolo de vehemenţa polemică (pentru că fiecare spectacol al său afirmă sau neagă ceva, se bate pentru şi cu ceva), Colpacci e un cugetător, şi spectacolele lui au o bază eseistică, obligă întotdeauna la meditaţie... Şi asta, la un om care nu-şi manifestă niciodată dorinţa de teoretizare. Dar ce nevoie arte artistul de teoretizări, din moment ce e în stare să încorporeze în operă întreaga sa concepţie despre lume şi despre artă?”

(Prezentare de Elisabeta Pop)

Fişă artistică – Teatrul de Stat Oradea

• Regia artistică (debut) la DISPARIŢIA LUI GALY GAY (UN OM  = UN OM) de Bertolt Brecht, 1970
• Regia artistică  la OMUL CARE … de Horia Lovinescu, 1971
• Regia la PESCĂRUŞUL de A.P.Cehov, 1972
• Regia artistică  la REGELE GOL de Evgheni Şvarţ, 1972
• Regia artistică  la ACEŞTI ÎNGERI TRIŞTI de D.R.Popescu, 1973
• Regia artistică  la A ŞASEA PUTERE de Vincenzo di Mattia, 1974
• Regia artistică  la PLOŞNIŢA de V.Maiakovski, 1974
• Regia la POVESTE DE IARNĂ de William Shakespeare, 1975
• Regia artistică  la TOT MAI CITESC MĂIASTRA-ŢI CARTE, 1975
• Regia artistică  la BALCONUL de D.R.Popescu, 1976
• Regia artistică  la SPRE STELE de Leonid Andreev, 1976
• Regia artistică  la HOTĂRÂREA de Mircea Bradu, 1977
• Regia artistică  la EMIGRANŢII de Slavomir Mrožek, 1977
• Versiunea scenică şi Regia artistică  la ASTĂ-SEARĂ SE IMPROVIZEAZĂ de Luigi Pirandello, 1978
• Regia artistică  la INIMA de Mircea Bradu, 1979
• Regia la O SCRISOARE PIERDUTĂ de I.L.Caragiale, 1979
• Regia artistică  la DIOGENE CÂINELE de Dumitru Solomon, 1980
• Consultant artistic în OSTATECUL Z de Jozef Hen, 1981, r.Tadeusz Pliszkiewicz
• Regia artistică  la ŢARUL IVAN ÎŞI SCHIMBĂ MESERIA de Mihail Bulgakov, 1981
• Traducerea şi Regia artistică  la ABATORUL de Slawomir Mrožek, 1991
• Regia artistică  la CUM VĂ PLACE de William Shakespeare, 1996
• Regia artistică la LA GRANDE MAGIA de Eduardo de Filippo, 2010