Darie, Alexandru

Tipărire
Detalii
Categorie: Actori Trupa Iosif Vulcan - arhivă

Regizor artistic

Data şi locul naşterii: 14.06.1959, Bucureşti

Studii: Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L.Caragiale” Bucureşti, 1983, clasa prof.Dinu Cernescu

Este fiul cunoscutului actor de teatru şi film Iurie Darie şi al actriţei Consuela Roşu.

Alexandru Darie – Ducu, cum i se spune în lumea teatrului – a venit la Teatrul de Stat din Oradea la începutul stagiunii 1983/1984, imediat după absolvirea secţiei de regie a I.A.T.C. Bucureşti. Debutul său a fost marcat de neplăcerile şi scandalul declanşate de încercarea de a-i fi cenzurat spectacolul de către forurile de partid. Este vorba de spectacolul „Jolly Joker”. Comedia lui Tudor Popescu – de fapt o satiră acerbă la adresa societăţii socialiste aşa numite „multilateral dezvoltată”, în fapt a societăţii minată de lipsuri, de sărăcie, de corupţie, de minciună, o societate în care oamenii trăiau cu frica de a-şi spune deschis părerea, cu spaima de a fi urmăriţi tot timpul, de oameni plătiţi de „vigilenta” Securitate, de a fi controlaţi, ş.a.m.d. Teatrul mai trecuse prin ceva asemănător cu spectacolul „Casa evantai” de Marin Sorescu. De data aceasta, foarte tânărul regizor a reuşit performanţa de a ridica la cub periculozitatea textului satiric.

În fabrica despre care era vorba în piesă, toate merg anapoda, unde se fură, se minte, se ascunde realitatea când apare şeful cel mare, unul de la control, căruia la sosire i se pune un covor roşu – mă rog, la „sugestiile” ideologilor de partid, a fost înlocuit cu unul de altă culoare – dar, oricum, publicul a înţeles cine era şefu!). Fabrica, da, devine locul în care nimeni nu se mai poate descurca dacă se comportă normal, decât descurcăreţul de profesie, Jolly Joker, care de fapt, nu are prea multe scrupule, fiindcă trebuie să adopte poziţii cameleonice adesea obediente, ca să se descurce în vai, încâlcitele situaţii. Metafora se dezvăluia cui voia să înţeleagă: fabrica era, de fapt, România cu tot răul, cu mizeria materială şi morală, pe care oamenii nu le mai suportau. Nimeni nu prevedea că peste cinci ani avea să vină eliberarea...

Personajele spectacolului lui Alexandru Darie erau caricaturi jalnice ale românilor, nevoiţi să rostească lozinci în care de mult nu mai credea nimeni, să îndure foame, să le fie teamă să spună ce gândesc şi, mai ales, să asiste neputincioşi la cultivarea cu bună ştiinţă a nonvalorilor (aluziile la analfabeta Elena Ceauşescu, devenită doctor în chimie, şi a preşedintelui Nicolae Ceuşescu, gângav şi bâlbâit, care dădea tuturor şi tot timpul „indicaţii preţioase”, a activiştilor obedienţi, care propagau cu neruşinare o ideologie falsă, complet străină de realitatea în care trăiam, şi care, aşa cum observa un cronicar, era din ce în ce mai... kafkiană.

Regizorul, inteligent, cultivat, cu un ascuţit spirit critic, atent la cum se trăieşte în România anilor ’80, a reuşit ceva, ce nici autorul – Tudor Popescu – nu visase: situaţiile aparent banale, realiste, au devenit, prin hiperbolizare, extrem de periculoase, aluziile – transparente. Spectacolul era şocant din punct de vedere politic, de aici şi necazurile Teatrului, interzicerea lui (după prezenţa la Gala comediei de la Galaţi, unde a avut un succes fulminant de public) şi un întreg cortegiu de scandaluri. Cu certitudine, s-au remarcat absolut toţi actorii, personajele lor fiind convingătoare, unele greu de uitat: Cristian Şofron (tânărul actor – mascota regizorului – care a venit odată cu Darie şi Maria Miu, şi a plecat tot aşa), Nicolae Toma, Ion Mâinea, Eugen Ţugulea, Daniel Vulcu, Eugen Harizomenov, Alla Tăutu, Anca Miere Chirilă, Ion Abrudan, Tiberiu Covaci, Nicolae Barosan etc.

Regizorul a semnat apoi şi un interesant spectacol cu o piesă scurtă, „Săptămâna luminată”de Mihai Săulescu (fiindcă nu se accepta acest titlu oarecum religios, spectacolul s-a intitulat „Porţile”. El a fost prezentat la ediţia a IV-a a Săptămânii teatrului scurt, în coupé cu „Apa” de Dumitru Solomon (regia aparţinând lui Victor Ioan Frunză). Spectacolul lui Darie a fost unul controversat – începând cu varianta, cu versiunea scenică propusă, dar şi cu viziunea regizorală.

„Amadeus” (1986) de Peter Shaffer a constituit momentul de vârf al prezenţei la Oradea a tânărului regizor. Colaborarea sa permanentă cu Maria Miu la toate spectacolele de la Oradea a fost, şi de data aceasta, de bun augur. Scenografia acestui spectacol a fost una cu adevărat excepţională. Spectacolul a fost fascinant, lucrat cu atenţie, cu nuanţe fine, rafinate, nelipsit nici el de aluzii la realitatea românească şi la conducătorii ei (idei preţioase: artiştii care mor de foame, mediocrii cu şanse mari de existenţă în societate, prezenţa malefică a celor ce decid soarta unei naţiuni, condiţia artistului într-o societate dezechilibrată, etc. Regizorul a vizualizat admirabil scriitura de valoare a lui Shaffer, iar actorii, ei bine, actorii au fost surprinzători, capabili să declanşeze mari emoţii în spectatori: Ion Mâinea (Salieri) – „rolul unei întregi cariere de artist”, Cristian Şofron a creat „con brio” rolul genialului Mozart.

Ultimul spectacol semnat de Alexandru Darie la Oradea a fost „Zece hohote de râs” de Tudor Popescu. El mărturisea, în caietul-program al spectacolului, cum din „textul-magmă, cu structură liberă, format din pastile dramatice, legate printr-un comperaj – de fapt o piesă despre noi, despre teatru” – încet-încet a devenit un fel de scenariu de commedia dell’arte”. A dorit să facă un spectacol despre „forţa teribilă a teatrului”. Şi a reuşit, zicem noi, mult mai mult, a făcut un spectacol socotit de-a dreptul periculos şi subversiv de către politrucii prezenţi la vizionare (ceea ce era, în parte, chiar adevărat). Spectacolul a fost interzis şi, cu tăieturi serioase impuse, a ieşit în premieră de-abia în decembrie 1987. În spatele „hohotelor de râs” se puteau lesne „citi” accentele grave, adesea caustice ale spectacolului.

Valentin Silvestru a scris despre spectacol că a fost conceput „pe mai multe planuri”, având o structură polimorfică ce potenţează comedia”, „întreaga montare admirabil orchestrată de Alexandru Darie, într-un registru neostentativ pe toate gamele umorului – de la comicul buf la şarja groasă, de la schiţă la caricatură... cu o fină dozare în simultaneitatea scenică, încât reliefurile se potenţează reciproc, vizează intransigent dezafectarea resorturilor conştiinţei, denunţând-o senin, alert, fără posomorâre”.

Alexandru Darie a regizat atât în ţară, cât şi în străinătate (Marea Britanie, S.U.A., Japonia, Germania). Din 2006 este directorul Teatrului Bulandra din Bucureşti. În primăvara anului 2009 a fost reales în funcţia de preşedinte al Uniunii Teatrelor din Europa (fondată de Giorgio Strehler).

(Prezentare de Elisabeta Pop)

Fişă artistică – Teatrul de Stat Oradea