Haţeganu, Maria

Tipărire
Detalii
Categorie: Actori Trupa Iosif Vulcan - arhivă

Pictor scenograf

Data şi locul naşterii: 06.03.1940, Ianova

Studii: Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” Bucureşti, prof. Mihai Tofan, Alexandru Brătăşanu, Paul Bortnovski

Pictor scenograf cu studii foarte bune la Institul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, Maria Haţeganu (o vreme, după căsătorie, a semnat şi Birea), şi-a început activitatea profesională la Teatrul de Stat din Oradea încă de la absolvire (1965), şi a rămas aici toată viaţa, până la decesul ei, survenit, din păcate, când încă ar mai fi putut lucra. A semnat decorurile şi costumele a zeci şi zeci de spectacole la cele două secţii ale teatrului. În ultimii ani ea a lucrat aproape exclusiv pentru secţia maghiară, de care s-a ataşat cu devotament. Fiica ei, Florina Bellinda a urmat şi ea Facultatea de Arte Plastice, şi astăzi este angajata Teatrului orădean, tot la trupa maghiară. E un fel de ştafetă emoţionantă, pe care mama a predat-o fiicei, în ideea continuităţii.

A fost o scenografă pe care a interesat-o mereu să semneze atât decorul, cât şi costumele unui spectacol. Costumele unui spectacol, o muncă de creaţie deosebit de complexă, implicând foarte multă fantezie, scenograful fiind creatorul universului imaginar al spectacolului. Schiţele sale de decor şi costume – elegant elaborate – aveau întotdeauna la bază studierea atentă a epocii, informarea amănunţită, dar şi o strânsă legătură cu realitatea care în teatru înseamnă, pe de o parte, finanţarea necesară, bugetul pentru producţie, de care depinde alegerea materialelor, pe de alta, potrivirea lor (la costume, mai ales) cu personajele şi... personalitatea actorilor. Chestiuni relativ complicate, dacă ne gândim că, fiind o fiinţă delicată, un om bine educat, ea a fost, multă vreme, un om prea înţelegător cu necesităţile de ordin financiar ale instituţiei, acceptând, cu prea mare uşurinţă, să renunţe la multe din proiectele mai ambiţioase, or, se ştie, dacă un decor trebuia să fie şi necostisitor, şi uşor de montat (teatrul având numeroase deplasări pe scene mici din judeţ şi la Băile Felix), nu putea fi gândit decât mai simpluţ. Aşa s-au petrecut lucrurile cu nu puţine decoruri, reuşite, la spectacolele: „Un loc rămas liber” (de Ionel Hristea), „Fii cuminte, Cristofor” (de Aurel Baranga) sau „Gărgăunii dragostei” (spectacol-coupé) – susţinute prin planşe tehnice şi artistice proiectate în detaliu. Experienţa ne-a dovedit că acei artişti care au fost şi luptători, care au insistat şi n-au cedat cu uşurinţă „ispitei” economisirii cu orice preţ, şi-au impus propunerile scenografice exact în formele dorite. Atunci însă, când colaboratorii ei au fost regizori care n-au cedat uşor insistenţelor de a recurge la soluţii scenografice economicoase, ca Sică Alexandrescu, Ion Lucian, Alexandru Colpacci, Valeriu Grama, Mihai Raicu, Farkas Ştefan, Sergiu Savin, Szombati Gille Otto, decorurile şi costumele au dobândit „greutatea” şi valoarea impuse de viziunea integratoare a regizorului. Exemple sunt destule: „Secretaul familiei Posket” (de Arthur W.Pinero), „Ce înseamnă să fii Onest” (de Oscar Wilde), „O noapte furtunoasă” (de I.L.Caragiale), „Omul care...” (de Horia Lovinescu), „Preşul” (de Ion Băieşu), „Snoave cu măşti” (de Ion Lucian şi Virgil Puicea), „Viaţa e ca un vagon?” (de Paul Everac), „Steaua fără nume” (de Mihail Sebastian), etc. Concurenţa era mare, fiindcă în teatru lucrau atunci două scenografe mai în vârstă, foarte bune amândouă, Tatiana Manolescu Uleu şi Eliza Popescu. Se pare însă că ele s-au înţeles destul de bine, fiecare având de învăţat una de la alta.

Costumele semnate de Maria Haţeganu, la numeroase spectacole (la unele ea semnând doar costumele), „Cititorul de contor” (de Paul Everac), „Inima” (de Mircea Bradu), „Interviu” (de Ecaterina Oproiu), „O scrisoare pierdută” (de I.L.Caragiale), „Mătuşa lui Charley” (Brandon Thomas) ş.a., s-au remarcat întotdeauna prin armonia culorilor, potrivirea materialelor cu silueta personajelor, atestând documentarea şi elaborarea atentă a planşelor, pline de fantezie, de costume şi decor, precum şi urmărirea atentă a realizărlor în atelierele de producţie ale teatrului: „Interviu” (Ecaterina Oproiu), „Încurcă-lume” (A.de Herz), „Viaţa e ca un vagon?”, „Pălăria florentină” (Eugène Labiche), „Tata, fata şi trei crai” (B.P.Haşdeu), „Pădurea aurie” (Valentin Avrigeanu), „Ce înseamnă să fii Onest” (Oscar Wilde).

Altminteri, nimeni nu-i putea contesta documentarea (într-un interviu ea a declarat că a învăţat de la profesorul Alexandru Brătăşanu ce înseamnă documentarea corectă şi precisă şi grija pentru detaliu). Din păcate, cronicarii au fost destul de zgârciţi cu aprecierile, trecând uneori fugitiv peste aportul real al scenografiei la reuşita unui spectacol. Noi însă, putem afirma cu tărie, că o parte din binemeritatele laude aduse unui spectacol, chiar dacă numele scenografului este doar amintit, i se datorează într-o proporţie rezonabilă, scenograful având un rol foarte important alături de regizor în ipostaza de creator.

(Prezentare de Elisabeta Pop)

Fişă artistică – Teatrul de Stat Oradea