Ţugulea, Eugen

Tipărire
Detalii
Categorie: Actori Trupa Iosif Vulcan - arhivă

Actor

Data şi locul naşterii: 10.04.1931, Vaslui

Studii: Institutul de Teatru, 1955

Eugen Ţugulea face parte dintre puţinii actori care au venit la Teatrul de Stat Oradea de la absolvire şi au rămas până la pensionare. Mai mult, a condus instituţia în două mandate, între anii 1960-1968 şi 1972-1977. De asemenea, a fost ani mulţi, profesor de actorie la Şcoala Populară de Artă din  Oradea şi, de asemenea, profesor de expresivitatea vorbirii scenice la Secţia de Actorie a Facultăţii de Muzică din Oradea. După 1990 a contribuit, cu entuziasm, la înfiinţarea trupei de teatru şcolar la Liceul „Nicolae Bălcescu” din Giula (Ungaria). Este şi autorul unei cărţi cu caracter autobiografic „Unele mărturisiri despre sine, despre alţii şi... altele”, apreciate atât de cititori, cât şi de critici: „...exprimă păreri sincere, asumate cu francheţe”, ... „autorul se defineşte printr-o marcată eleganţă etică, din poziţia căreia priveşte... lumea şi spectacolele ei.” (Constantin Paraschivescu în Teatrul Azi, nr.5-6-7/2009)

Actorul, al cărui spirit critic şi autocritic este binecunoscut şi apreciat, motiv pentru care am şi început altfel schiţa sa de portret. A jucat aproximativ o sută patruzeci de roluri, semnând, nu de puţine ori, şi regia unor spectacole. Ca interpret, Eugen Ţugulea a dovedit seriozitate atât în abordarea rolurilor de mică întindere, episodice, cât şi a celor principale, nu puţine.

Să numim câteva din ambele categorii: David Mărian din spectacolul „Horia” de Mihail Davidoglu, două apariţii episodice în „Luceafărul” de B.Şt.Delavrancea sau Mera din „Inima” de Mircea Bradu, sau Mircea din „Io, Mircea voievod” de Dan Tărchilă, Odoacru din spectacolul „Romulus cel Mare” de Friedrich Dürrenmatt, Hatmanul Arbore în „Apus de soare” de B.Şt.Delavrancea, Verhovţev în „Spre stele” de Leonid Andreev, Vlad III în „Casa evantai” de Marin Sorescu. Cronicarii au remarcat – poate nu mereu şi cu aceeaşi consecvenţă – rigoarea, responsabilitatea, seriozitatea, o sensibilitate bine, atent controlată, cu care şi-a construit, mereu, personajele. În „Aniversarea” de Harold Pinter, Eugen Ţugulea „rezolvă frumos, cu tristă comedie, un rol destul de ingrat” (Al.Andriţoiu). În rolul protagonistului din spectacolul „Cartea lui Ioviţă”, actorul „a fost foarte exact”, s-a scris, dar aş adăuga, şi foarte convingător, fiindcă dorea să exprime, pe lângă ideile–gândurile–reflecţiile personajului, şi câteva din propriile lui păreri legate de lumea, de societatea în care trăia. A jucat în spectacolul „Jolly Joker” de Tudor Popescu, un rol ingrat, să zicem, al unui personaj sus pus, un activist comunist. Ştia că se expune, dar, asemeni tuturor actorilor din spectacol, accepta tacit situaţia, făcând pe „niznaiu”. El numeşte această atitudine „front comun”. A semnat şi o reuşită dramatizare a celebrului roman „Cel mai iubit dintre pământeni” de Marin Preda, cu titlul „Dacă dragoste nu e...” (1998), semnând şi regia spectacolului.

În rolul principal din spectacolul „Mihai Viteazul” (de Octav Dessila) a jucat fără discursivisme patriotarde, umanizând figura legendarului voievod. A fost, apoi, un Mircea („Io, Mircea Voievod” de Dan Tărchilă) interiorizat, cald, jucând dârzenia fără ostentaţie, fără fals patetism. În „Revolta de pe Caine” (de Herman Wouk) a întruchipat, cu convingere, un avocat „uns cu toate alifiile (Greenwald); în „Noapte albă” (de Mircea Bradu), un cronicar observă „modul convingător în care a conturat personalitatea contradictorie a căpeteniei Usubuu”. „Perfect credibil în frământările şi stările contradictorii ale Tatălui („Balconul”de D.R.Popescu), un excepţional Farfuridi („O scrisoare pierdută” de I.L.Caragiale), care rămâne pentru actor un rol de refereinţă”. Un Ioviţă („Cartea lui Ioviţă” de Paul Everac) gândit în cele „mai mici detalii, jucat cu subtilitate şi necesar subtext, cu o energie excepţională: un om care este contestat şi pierde tot, precum biblicul Iona, dar rămâne neclintit în convingerile sale”.

A colaborat foarte bine cu regizorii, poate pentru că n-a acceptat niciodată să execute orbeşte indicaţiile, ci, a încercat să-şi elaboreze cu forţe proprii, rolurile. Să-i amintim pe Radu Penciulescu, Valeriu Moisescu, Sanda Manu, Alexandru Colpacci, Sergiu Savin...

Ca regizor, a semnat câteva spectacole inteligente, solid construite şi bine primite de public. E cazul spectacolului „Cum s-a făcut de-a rămas Catinca fată bătrână” de Nelu Ionescu, admirabil „sentimental în sensul bun al cuvântului”, cu un succes de public incontestabil (a întrunit o sută treizeci şi opt de reprezentaţii). Şi nu numai...

Premii: în anul 2004 a fost distins cu Diploma Pro meritis din partea Direcţiei pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu al judeţului Bihor.

Pensionar, continuă să joace, cu aceeaşi dăruire şi sinceră dragoste pentru teatru, după cei peste cincizeci de ani de când a venit la Oradea. O performanţă, nu?

(Prezentare de Elisabeta Pop)

Fişă artistică – Teatrul de Stat Oradea

 

Premii: •    Premiul de interpretare la Festivalul Restituirilor Dramatice de la Botoşani, 1982 - pentru rolul Dudulă din SCHIMBAREA LA FAŢĂ (CUTIA CU MAIMUŢE) de G.M.Zamfirescu, regia artistică: Eugen Mercus •    Premiul II la Festivalul Naţional „Cântarea României”, 1986-1987, pentrul rolul Ioan Ionescu din IONEŞTII de Platon Pardău, regia artistică: Dan Alecsandrescu