Folosim cookie-uri | We use cookies
×

Autor text: Mircea Morariu
Preluat de pe Yorick.ro

O mărturisire a lui Tuncer Cücenoğlu, autorul piesei Avalanșa, publicată în caietul de sală al spectacolului orădean, ne lămurește că scrierea se fundamentează pe un fapt real. De care dramaturgul a aflat cândva, prin 1987. Undeva, în Estul Anatoliei, ar exista o localitate mică, înconjurată de munți, unde oamenii sunt obligați de legi cu puternice infuzii de prejudecată să vorbească în șoaptă. Măcar câteva luni pe an. Nu fiindcă ar deține cine știe ce secrete ce se impun a rămâne astfel, ci pentru a se proteja de primejdia unei avalanșe. Trei luni pe an ninge abundent în zona cu pricina și orice zgomot necontrolat ar putea reprezenta cauza unei catastrofe.

Nu este însă vorba numai despre atât. Iminența avalanșei și-a pus amprenta dominatoare, stranie, nenaturală peste întreaga viața a locuitorilor așezării în chestiune. Peste mentalitate, peste tot ceea ce înseamnă viața publică și privată, peste intimitatea ființei. Până și nunțile și nașterile sunt programate în funcție de respectivul dat natural privit ca o fatalitate căreia oamenii îi răspund prin frica ce le domină ființa și cu un set de norme comportamentale draconice la a căror respectare strictă veghează „comitete și comiții” a căror „conduită’’ este de cea mai pură sorginte medievală.

Piesa lui Tuncer Cücenoğlu surprinde un moment de criză, o situație excepțională a cărei soluționare ar impune activarea unui „cod roșu” de o cruzime excepțională de a cărui respectare se ocupă moașa satului și consiliul bătrânilor. Orice naștere în afara intervalelor anuale riguros stabilite trebuie oprită, două vieți, cea a mamei și cea a copilului, se cer sacrificate, spre a fi, în schimb, salvate viețile celorlalți componenți ai comunității. Cine se opune regulilor cu pricina își plătește îndrăzneala cu prețul vieții proprii.

Toate aceste elemente dintr-o realitate cruntă i-au îngăduit dramaturgului turc să scrie o piesă despre așteptare, prejudecăți, lașități și frică. Despre consecințele împăcării cu fatalitatea, despre umilința și nenaturalul neputinței și despre ceea ce înseamnă provocarea/ contestarea a tot ceea ce înseamnă reguli care restricționează libertatea ființei umane. Avalanșa este o piesă-parabolă, o piesă-manifest, o piesă-apel la rațiune și normalitate.

Toate aceste idei-forță se regăsesc în spectacolul pus în scenă la Teatrul „Regina Maria” de regizorul Petru Vutcărău. Personajele vorbesc în șoaptă, scena este acoperită de un alb imens, ostil, neprietenos, care nu prea are nimic în comun cu adevărata puritate. Halate albe suntem poftiți să purtăm și noi, spectatorii, care, astfel, devenim parte din decor. Îl semnează Ianis Vasilatos. Spectacolul este conceput la granița dintre realism – acestuia îi dau consistență reprezentanții unei familii surprinse la ceas de cumpănă, oameni numiți generic Tânărul, Tânăra, Bărbatul, Femeia, Moașa, ca și cei ai autorității, după părerea mea cam îngroșați, mult prea înrudiți ca aspect cu oamenii Klu-Klux-Clan-ului ori ai unor comunități barbare, rezultatul fiind o îngroșare demonstrativă, excesivă, la „împlinirea” căreia contribuie costumele create de Amalia Buie – și irealitate (fantomele celor care, în vremuri îndepărtate, au plătit pentru vina de a nu fi respectat dogma). Marea problemă a montării constă în faptul că nu a identificat soluțiile de natură să o protejeze de primejdia monotoniei. Nu este din cale afară de comod ca mai bine de o oră să auzi doar șoapte, s-ar fi impus să se găsească un plus de mijloace, vizuale și auditive, spre a sugera apăsarea, frica, depersonalizarea. Atitudini cărora li se impune pe neașteptate revolta tânărului care își salvează soția, copilul nenăscut și redă comunității șansa redobândirii încrederii în sine și în viață. Am apreciat, în acest sens, soluția verdelui, a ridicării cortinei de fier, a perspectivei către sală, spre locul în care se află copilul, înțeles drept un simbol al vieții.

Actorii, cu câteva excepții, dintre care cea mai proeminentă este cea a Tânărului, bine jucat de Ciprian Ciuciu, interpretează mai curând personaje-atitudine decât personaje-oameni. Și aici cred că s-ar fi impus nuanțe, irizări suplimentare. Adică și altceva decât voci și gesturi. Voiam mai mult decât o stranietate la nivel imagistic. Așteptam acele  elemente care să transmită efortul cenzurărilor la care sunt supuse simțirea, umanitatea. În cadrele fixate de regie își fac onest datoria Petre Ghimbășan, Corina Cernea, Consuela Egyed, Șerban Borda, Gabriela Codrea, Mirela Lupu, Andrian Locovei, Anca Sigmirean, Nicolae Segărceanu, Georgia Căprărin, Alin Stanciu, Ion Ruscuș, Cristian Segărceanu și copilul Ionică Lianu-Popa.

×

TOP