Autor text: Silvia Dumitrache
Preluat de pe observatorcultural.ro

Avalanșa, distopia lui Tuncer Cücenoğlu, cel mai cunoscut dramaturg turc contemporan, profesor de dramaturgie la MSM (Müjdat Gezen Art Center) din Istanbul, este una dintre acele povești care te bîntuie mult timp după căderea cortinei. Am văzut pentru prima oară o montare după Avalanșa în 2012, la TNB, în regia lui Radu Afrim, un spectacol de neuitat prin forța transmisă, în discrepanță cu întregul său univers poetic, diafan, unul dintre cele mai cumplite mesaje: că noi înșine ne creăm închisorile, iar gardienii cei mai de temut devin propriile noastre temeri. M-am bucurat să văd în selecția FNT de anul acesta o nouă montare după această piesă, în regia lui Petru Vutcărău, o producție a Teatrului „Regina Maria“ din Oradea, căci acest text, de un mare potențial scenic, este o metaforă nuanțată atît la adresa lumii contemporane, ce nu a scăpat de pericolul totalitarismelor, cît și cu privire la ceva, poate, și mai de temut: monștrii interiori, care ne fac să ne închidem într-o lume a preconcepțiilor și a superstițiilor, o lume a fricii.

Cu o acțiune plasată într-un sat din Anatolia, la poalele munților, unde oamenii și‑au construit regulile de viețuire în jurul unei idei cu rădăcini străvechi, aproape mitice, anume că, în anumite perioade ale anului, cînd există riscul declanșării unei avalanșe, orice zgomot, oricît de mic, ar putea provoca o catastrofă, Avalanșa este o parabolă despre libertate și moralitate, despre ce este permis în numele conservării tradiției. Sătenii au stabilit un set de reguli, pe care toți trebuie să le respecte cu sfințenie, inclusiv perioadele cînd tinerii se pot căsători și pot avea relații sexuale, astfel încît copiii să se nască doar în acele luni cînd nu există riscul declanșării unei avalanșe. Mitul funcționează aici ca lege nestrămutată, transformîndu-se, de fapt, într-un soi de călău care ucide atît libertatea de a alege, cît și posibilitatea de a aduce vreun argument critic. Ca în Împăratul muștelor de Golding, tradiția pornește de la o temere, care ajunge să se înscrie în codul genetic, și pradă acesteia, luptînd, paradoxal, pentru conservarea vieții, oamenii ajung să lupte chiar împotriva acesteia, scoțînd la suprafață partea întunecată din subconștient: cruzimea, lipsa de empatie, chiar disponibilitatea de a ucide – este corect sau moral să îi ucizi pe cei fără de vină pentru a salva, teoretic, alte vieți?

Spectacolul lui Petru Vutcărău suprinde excelent această atmosferă de teroare în care trăiesc permanent oamenii, sub aparența unei vieți pașnice, iar metoda la care recurge este simplă, dar de mare efect: toți actorii rostesc replicile șoptit, iar lavalierele pe care le poartă în dreptul capului conferă efectul de ecou, astfel că, pînă în scena finală, tensiunea este menținută permanent fără alte artificii, fiind suficiente aceste glasuri care se aud parcă dintr-o cavernă, una în aparență frumoasă, albă, pură, în care au loc însă cele mai mai mari orori – ororile subconștientului în­lănțuit. Spectacolul te lasă cu răsuflarea tăiată permanent, este constuit filmic, undeva între un thriller clasic și stranietatea unui Dogville al lui von Trier. La efectul rostirii șoptite se adaugă o serie de alte elemente, care întregesc atmosfera de univers claustrant: decorul (semnat de Ianis Vasilatos), dominant alb,  cu toată încărcătura clasică de semnificații, poate sugera inițial o lume de vis, pașnică, dar, pentru a nu uita că ne aflăm, de fapt, în proiecția coș­marescă creată de o tradiție care ucide, scena este traversată, ca o prevestire însîngerată, în cîteva momente-cheie ale acțiunii, de personajul fetei care fusese ucisă cu zeci de ani în urmă, pentru că, la fel ca Tînăra din prezent, sorocul îi venise înainte de vreme, în chiar perioada interzisă. Tînărul și Tînăra, interpretați cu finețe de Consuela Egyed și Ciprian Ciucu, sînt simbolul libertății și al rațiunii, care luptă împotriva unei tradiții fără sens. Petre Ghimbășan și Corina Cernea dau culoare și o notă subtilă de umor negru în personajele Bătrînul și Bătrîna, amîndouă produsul unei lumi ce amintește de tarele societății noastre tributare încă unui sistem totalitar, în care oamenii nu contestă regulile, oricît de absurde ar fi. Amîndoi sînt, de fapt, niște victime ale unui sistem pe care l-au lăsat, poate fără să vrea, să îi strivească. Dacă la început Bătrîna este soacra tipică, în momentul cînd își dă seama că pe nora ei o așteaptă sentința necruțătoare dată de un sfat al bătrînilor care seamănă mai degrabă cu un pluton de execuție, devine umană, dar hotărînd să accepte soarta, pe principiul „așa e legea“. Bătrînul, pe de altă parte, este un personaj care are un rol mai important decît poate părea: considerat nebun, cu mințile pierdute în tinerețe, cînd își denunțase fratele, după ce acesta ar fi mărturisit că îl stăpînește o nevoie necontrolabilă de a urla, Bătrînul, ca înțeleptul nebun shakespearian, a înțeles absurdul lumii în care tră­iește și încearcă acum să îndemne la revoltă, să denunțe adevărata vină, anume abuzul psihologic pe care cei de la putere l-au comis dintotdeauna.

Întrucît în această lume contează cel mai mult ideea de comunitate, nici personajele nu au nume individualizate, ci sînt, ca în teatrul expresionist, generice: Tînărul, Bătrîna etc. Foarte omogenă trupa Teatrului din Oradea, se vede cît de fin au interiorizat rolurile toți actorii din echipă și cît de bine au reușit să construiască această lume terifiantă, transmițînd, prin jocul lor bine calibrat, fără să cadă în tușe prea grosiere – și aici este meritul regizorului care a dus povestea într-o zonă a tensiunii bine temperate –, angoasa și neputința de a fi liber. Ieși de la acest spectacol al tăcerii apăsătoare cu dorința de a-ți striga libertatea, de a fi recunoscător că poți să plîngi, să vorbești, să țipi atunci cînd vrei. Și mai ales, reevaluezi importanța rațiunii într-o societate ce pare că este (încă) pe lama de cuțit a absurdului.