Folosim cookie-uri | We use cookies
×

 Scris de: Raluca Medeleanu
Preluat de pe: www.specialarad.ro

Straiele care le-au fost înmânate publicului – botoșei și halate albe – ne-a prevestit automat una dintre principalele teme ale spectacolului: nașterea, dar și ideea de mediu steril, închis, în care omul este ceva străin, un intrus, a cărei prezență parcă nici nu contează, nu își are locul. Așa cum publicul a devenit parte din decor, la fel și oamenii din comunitatea prezentată în spectacol se pierdeau în decor, deveneau intenționat „inexistenți”, de teamă ca natura să nu îi facă, la propriu, una și aceeași cu ea.

Spectacolul „Avalanșa”, adus la Festivalul Internațional de Teatru Nou de Teatrul „Regina Maria” din Oradea a fost regizat de cunoscutul Petru Vutcărău și, surprinzător, are la bază o poveste adevărată. Într-un sat montan mic, uitat de lume, din estul Anatoliei (Asia Mică), oamenii nu au voie să facă zgomot decât 3 luni pe an, în rest fiind nevoiți să trăiască în tăcere, căci și cel mai mic sunet ar putea declanșa o avalanșă, ucigându-i.

De la această premisă pornește spectacolul, însă povestea reală e doar o rampă de lansare a unor idei filozofice care orbitează în jurul sentimentului de frică. Frică de moarte, frică de schimbare…

Când oamenii se confruntă cu atrocitățile naturii, sunt readuși la starea primordială de animal-om, care trebuie cu orice preț să-și apere haita. Și atunci, ce importanță mai poate avea viața unui singur om în balanță cu viața întregii comunități? În perioada pericolului de avalanșe, trebuie să fie liniște deplină. Astfel că o femeie care urmează să nască nu are loc într-un astfel de mediu. Și ea, și copilul fac prea multă gălăgie. Importanța unei vieți pălește în comparație cu importanța salvării a zeci, sau poate chiar sute de vieți. Frica generează legi stricte, iar nașterile sunt controlate la marele fix. Ele pot surveni doar în cele 3 luni de gălăgie, iar cine nu se conformează… trebuie redus la tăcere.

 

Când trăiești permanent în frică și îți lași viața în mâinile unor lideri care urmează și ei, orbește, niște reguli scrise demult, care par să-i fi protejat mereu, mai ai curajul să te ridici și să protestezi, atunci când simți că totuși aceste reguli sunt și ele pasibile greșelii? Sau frica îți îngheață complet grumazul și rațiunea? Cine nu e de acord cu regulile, se ia și pleacă. Așa cum constatau bătrânii satului, „Tinerii sunt altfel. Ei pleacă și nu se mai întorc”. Cei care totuși doresc să trăiască acolo… Tăcerea le ia încet orice urmă de umanitate. Unii devin niște sloiuri de gheață. Alții își pierd mințile… Dar ce se întâmplă cu cei care au curajul să schimbe vechile mentalități, să țină piept pericolului, să-și asume riscuri și să conteste legile? Vor reuși să iasă la capăt cu capul neplecat sau vor fi înghițiți definitiv de zăpadă?

 

Scenariul profund, scris de dramaturgul turc Tuncer Cucenoglu, a prins viață grație talentului actorilor care au dat suflu personajelor (care au fost nevoiți să rostească replicile în șoaptă, cu ajutorul unui microfon lipit de frunte!), muzicii tulburătoare și scenografiei de excepție, minimală, dar de efect, bazându-se mai mult pe orbitorul alb al zăpezii și pe lumina reflectoarelor, albastră și galbenă, rece și caldă.

 

„Avalanșa” e acel gen de spectacol care nu se încheie o dată cu căderea cortinei, ci te lasă cu mintea să umble vandra, chiar și după ce ai părăsit sala de spectacol. Căci, dacă la început ți s-a părut poate mai mult decât absurdă povestea care ți s-a derulat în fața ochilor, nu poți să încetezi să-ți pui și să-ți tot pui întrebări. Chiar așa, dacă ai fi tu acolo, în sătucul ăla uitat de soartă, până unde ai fi capabil să mergi pentru a supraviețui? Te-ai supune sau ai sparge gheața?

×

TOP