Folosim cookie-uri | We use cookies
×

Autor text: Maria Hulber
Preluat de pe LaPunkt.ro

În viziunea tânărului regizor Alexandru Weinberger-Bara, Domnișoara Iulia, drama naturalistă a dramaturgului August Strindberg, pusă în scenă la Teatrul ,,Regina Maria” din Oradea, glisează subtil spre un impresionism al formelor și al culorilor, cu inserții psihologice deloc străine de explorările sufletului omenesc inițiate la sfârșitul secolului al XIX-lea. Dar opera dramatică se dovedește a fi doar pretextul sublimării unor personaje puternice, remarcabil interpretate de actorii Anda Tămășanu, Sorin Ionescu și Lucia Rogoz, căci a lor va fi întreaga scenă, devenită câmp de luptă al orgoliilor, al cuplurilor care se devorează lent și torturant. Într-un original prolog, întreaga tensiune a dramei inundă orizontul de așteptare al spectatorului lăsat cu respirația întretăiată în fața simbolicului duel dintre domnișoara Iulia și Jean, imaginat ca o  ruletă rusească.

Din lumea de obiecte evocate în ampla desfășurare didascalică a textului inițial prea puține se vor regăsi în spațiul scenic. Scenografia creată de Vioara Bara desfășoară un decor minimalist, alcătuit din cuburi albe și negre aranjate ca într-un careu de rebus, în spațiul căruia tocmai ar urma să se așeze cuvintele potrivite. Dualitatea cromatică se lasă întreruptă de un singur cub roșu, o accentuare și anticipare a patimilor omenești, a căror strânsă cazuistică se va juca fără milă pe tiparul vanităților și complexelor greu de controlat. Singurele semne ale unui timp îndepărtat sunt veșmintele protagoniștilor prezenți și cizmele de călărie ale contelui, o metonimie scenică a acestui al patrulea personaj, construit in absentia. Prin modernitatea sugestiilor vizuale, spectacolul evadează din timpul piesei și îndreaptă perspectiva asupra personajelor, instinctelor atavice, puseurilor de iraționalitate, viselor incandescente, dar totodată irealizabile. Dincolo de acest asamblaj, nu pot trece neobservate anumite tatonări ale regizorului, căutări care-și puteau afla și alte soluții la reglajul fin al detaliilor (cum ar fi dispunerea planurilor, a centrelor de greutate în spațiul scenic). Însă felul cum anumite obiecte – puține, e drept, având în vedere investiția minimalistă – se încarcă de sens, reușind să exprime incomunicabilul, rămâne totuși un redutabil punct de pornire ce ar putea anticipa evoluția lui Alexandru Weinberger-Bara în peisajul regizoral românesc și nu numai.

Se cuvine să ne îndreptăm atenția asupra celor doi poli ai unei stranii forme de iubire, punctată ca iubire-confruntare, iubire-luptă, în miezul căreia domnișoara Iulia, interpretată energic de Anda Tămășanu, și Jean, întrupat cu autenticitate de Sorin Ionescu, dau un admirabil spectacol al dualității, al provocărilor minate de o incompatibilitate artificială, impusă de prejudecăți reci și de neclintit. Jocul lor, foarte bun în secvențele tensionate, surprinde prin fervoarea contradicțiilor și a situațiilor originale, care fac uitate așteptările inițiale. În noaptea de Sânziene, capricioasa, nărăvașa și cam excentrica domnișoară Iulia trăiește o experiență erotică alături de Jean, valetul de la castelul tatălui ei. Femeie dominatoare, ea instigă bărbatul la ritualuri de un erotism nesățios, nuanțate gestual prin mângâierea piciorului, a mâinii, prin sărutul pătimaș urmat de pălmuirea celui ademenit prea curând spre hybris. Asistăm la un puseu de exaltare irațională a iubirii, afirmat contrapunctic în atitudinea ei poruncitoare: ,,Spune-mi că mă iubești!” Cu toate acestea, Jean nu rostește declarația așteptată. În Dubla flacără: dragoste și erotism, Octavio Paz nota că ,,Dragostea este alegere, erotismul este acceptare.”, observație care nuanțează relațiile dintre cele două personaje. Jean îi schițează Iuliei un portret anticipativ, găsind-o ,,lipsită de orice rafinament” și de finețe, ciudată, prietenă mai degrabă cu cravașa decât cu oamenii, pe care preferă să-i șfichiuiască din când în când. Se declară neputincios în fața instinctelor, cărora, de altfel, nici nu face vreun efort să li se opună. Pe tricoul său sunt scrise cuvintele ,,Attention! Je ne suis qu’un homme!”, aluzie la replica ironică a Iuliei din textul lui Strindberg. Pe de altă parte, Jean manifestă un acut complex de inferioritate, înrădăcinat în solul dogmelor sociale, al obsesiei provenienței sale din rândul oamenilor cu un statut modest. Suflet ancilar, e incapabil să evadeze din propriile limite și rămâne devotat casei în care servește și care îi inspiră un amestec de teamă și respect: ,,Aici există tradiție.” Cu toate acestea, într-un episod de intimitate dezlănțuită continuată în culise, departe de ochii lumii, cortina diferențelor sociale cade. Bucătăreasa Kristin, în ipostaza căreia o regăsim pe Lucia Rogoz cu o interpretare bine articulată în jurul nuanțelor sufletești, face parte din planurile de viitor Iuliei, din visele înfiripate în jurul unui surprinzător trio amoros.

Grație unui interludiu cu iz dionisiac, apar note picante, tinerești și senzuale. Invazia celor patru petrecăreți, descinși mai degrabă dintr-un club al zilelor noastre, aduc sub reflectoare alte instincte, cu tendințe anarhice. Creează un mic haos, poate prea atent regizat, răsturnând cuburile de pe verticala panoramică a scenei. Se dezvăluie astfel ceea ce rămăsese până atunci ascuns privirii: superbul fundal al unei pânze pictate în culorile aprinse ale apusului – sau, poate, ale spiritului sanguinar al domnișoarei –, pe care se desfășoară păsări ce se topesc lent în zbor, cu aripile larg deschise și dizolvate în picături mari, ca de sânge. Zguduitoarea (la propriu) scenă se stinge treptat, pe măsură ce tinerii adorm fredonând Bella Ciao, cântecul partizanilor antifasciști italieni din cel de-al Doilea Război Mondial.

În avatarul pulsatoriu al supunerii și ascultării, rolurile se schimbă după consumarea carnală a iubirii. În ochii lui Jean, Iulia e mai prejos decât o simplă bucătăreasă. Un dispreț latent își croiește drum spre lume prin spusele sale și, dintr-odată, punțile unei posibile mezalianțe se pulverizează. Pentru ,,eternul” îndrăgostit de Iulia până la împlinirea instinctelor primare, dragostea înseamnă acum altceva, mult mai profund decât pentru ,,voi, aristocrații”, care nu reprezintă nimic mai mult decât un lung șir de ,,maniaci”. Schimbarea de joc și atitudine nu rămâne fără ecou în fibra nativă a Iuliei, iar acesta e, poate, singurul element naturalist păstrat în actuala transpunere scenică a piesei. În egală măsură, ea îl consideră ,,putred”, ,,mizerabil”, incapabil să se lase ,,curățat” de asperitățile clasei sale sociale, considerate inferioare potrivit convențiilor vremii. Fronturile iubirii-confruntare (de valori, de principii, de ambiții personale) sunt limpede trasate. Dar ,,În lupta erotică nu sunt decât înfrânți”, scria Nicolae Balotă într-un eseu despre poezia argheziană, asociind cuvântului agonie sensul imprimat de rădăcina sa grecească, acela de luptă, ciocnire și, inevitabil, înfrângere. Putem găsi numeroase convergențe între interpretarea dată de criticul literar unui discurs poetic și felul cum regizorul Alexandru Weinberger-Bara transformă discursul dramatic într-o poezie a zadarnicelor chinuri ale dragostei.   

Un cu totul alt tip de relație se întrevede între Jean și Kristin, femeia supusă, tradițională, evlavioasă și smerită. În gândirea ei simplă și netulburată de dorințe pătimașe, cele două lumi sunt limpede segregate, iar speranța îi rămâne în Dumnezeu și iertare. Regizorul pune totuși un bemol, lasă în suspensie speranța clemenței divine și nu accentuează (și foarte bine face!) acest desant religios, fiindcă problematica e mult mai complexă decât atât.

Îmbrăcată în frac, cu alura unei rândunici gata să-și ia zborul, domnișoara revine cu o colivie acoperită și o geantă diplomat. Jean îi refuză până și această minoră bucurie, împușcând pasărea. După anunțul telefonic despre iminenta sosire a contelui, el se transfigurează. Plecarea Iuliei pare că s-a transformat într-o tragedie (din culise se aude o împușcătură) care nu-l mai mișcă deloc. E incapabil să se oprească din ritmul crispat al lustruirii cizmelor de călărie ale stăpânului. Statutul asumat de om supus se confruntă ironic cu piesa muzicală de fundal, ,,Freedom”, interpretată de Anthony Hamilton & Elayna Boynton și preluată (deloc întâmplător) din coloana sonoră a filmului Django Unchained: ,,I am looking for freedom, looking for freedom…”

Notă. Articol apărut în revista de cultură Familia, seria V, anul 55 (155), nr. 11-12 (648-649), noiembrie-decembrie 2019

×

TOP