Astăzi este ziua colegei noastre Ioana Dragoș Gajdo.
Ioana Dragoș Gajdo a știut că va deveni actriță de când era mic copil. „Nu am avut nicio îndoială în privința profesiei de actor. A fost visul meu de când mă știu. Cred că sunt în una dintre acele vieți în care mi s-a dat șansa să fac ceea ce îmi place și să trăiesc din asta”, mărturisește actrița. „Lucrurile au curs, cumva, firesc în viața mea. Am luat trenul și m-am dus în Târgu Mureș. La facultate am intrat prima. Și eu am prins vremurile în care examenele durau trei săptămâni, eram 30 pe un loc și facultatea dura patru ani” își amintește actrița. După absolvire a obținut o bursă peste hotare, la teatrul Limoge, unde director era Silviu Purcărete. Au urmat câteva stagiuni la teatrul din Sfântu Gheorghe, orașul ei natal, apoi a venit mutarea la Oradea. „De Oradea mă îndrăgostisem demult, de la prima vizită în cadrul Festivalului de Teatru Scurt. Locul avea o energie aparte, radiantă, și mă felicit din suflet că mi-am ascultat intuiția. Îngerii păzitori ai debutului meu în teatrul orădean au fost Elvira Rîmbu și Victoria Balint. Iar îngerii păzitori ai carierei mele de mai târziu, au fost Daniel Vulcu și partenerul meu de scenă, Richard Balint.
Dintre cele mai dragi spectacole în care a jucat pe scena orădeană, Ioana își amintește de Scripcarul pe Acoperiș, Audiția, Pescărușul, După ploaie, Copilul Acesta, dar și recentul F.A.D. (Noduri și plăci), roluri pentru care a primit aprecieri din partea criticilor și a publicului care o întâmpină de multe ori cu replici din repertoriu. În spatele scenei, Ioana se relaxează recondiționând mobilă, cosând și brodând. „Nu-mi amintesc cum m-am apucat de recondiționat mobilă, dar este cert că dintotdeauna mi-a plăcut să mă pierd la raionul de flexuri, sau de cuie. Cu broderia însă, este altă poveste. Am absolvit un liceu cu profil filologic la care am făcut și practică industrială. Așa am învățat să țes și să cos. Pentru mine a rămas o modalitate de relaxare. Am învățat să fac și costume de teatru, pentru unul dintre ele luând și premiu pe vremea când eram actriță la Sfântul Gheorghe. Și pentru că îmi place foarte mult să descopăr lucruri noi, acum vreau să învăț pictogravura”, spune Ioana. Îi mai place să călătorească, singură, pentru că asta îi dă ocazia să studieze oameni. „Spre exemplu, când intru într-un muzeu, prima dată rămân în zona tampon și urmăresc oamenii care intră. Îi studiez, îmi fac o poveste în cap despre fiecare dintre ei, apoi intru în sălile de expoziție și le urmăresc comportamentul, reacțiile. Cumva și asta are legătură cu profesia mea, pentru că un actor bun trebuie să fie mai întâi un bun psiholog”, explică Ioana.
Una dintre cele mai mari averi ale actriței, este reprezentată de publicul ei. „Viața pe mine mă ține pe palme și în palme pentru că mi-a dat șansa asta extraordinară să fac ce îmi place și să fiu răsplătită cu aplauze. Cel care te aplaudă o face cu mare bucurie, și tu faci eforturi câteva ore pentru un minut în care auzi pliciul ăla. Trăiești între două palme”, a spus Ioana.
„Există un trib, undeva în Tibet, în care primul lucru pe care-l fac oamenii când răsare soarele, este să aplaude. Este un fel de a spune „Te iubesc viață! Sunt recunoscător pentru că a răsărit soarele. Sunt recunoscător că am primit o nouă zi.” Eu sunt recunoscătoare că în cei 44 de ani, nu a trebuit să spun niciodată cuiva: îmi pare rău că te-am cunoscut. Și îmi doresc ca în niciun an să nu întâlnesc un asemenea om. Persoanele din jurul meu sunt, cu toatele, daruri ale vieții mele. De aceea, dorința mea pentru anii ce vor urma, este să ajut cât mai mulți oameni. O fac deja, dar vreau să o fac mai aplicat și să asociez numele meu și imaginea mea cauzelor pentru care voi lupta.”