Folosim cookie-uri | We use cookies
×

Stagiunea 2009-2010

de A. P. Cehov, Regia artistică: Petre Panait

„Cerere în căsătorie” vine în continuarea piesei „Ursul”, utilizând aceeaşi distribuţie şi elemente regizorale înrudite. Povestea însăşi se aşază firesc în continuarea celei începute în „Ursul”. Astfel, dacă în piesa anterioară doi tineri trec pe nesimţite de la conflict şi ură la iubire pasională, în „Cerere în căsătorie” lucrurile sunt duse şi mai departe. A. P. Cehov surprinde iniţiativa lăudabilă a lui Ivan Vasilievici Lomov, care doreşte să se însoare cu fiica vecinului său.

Însă, departe de romantismul şi armonia care se presupune că ar trebui să guverneze un astfel de moment unic, cei doi potenţiali miri se ceartă aprig din motive derizorii. Ciocnirea personalităţilor lor puternice, crizele de ipohondrie ale peţitorului, încurcătura în care se găseşte tatăl miresei şi încercările sale disperate de a aplana răbufnirile celor doi tineri dau naştere unui comic de situaţie savuros.

de  Joël Pommerat
Traducerea:  Anca Rotescu

Inspirată din interviuri reale, piesa «Copilul acesta» înfăţişează, în zece scenete de sine stătătoare, profunzimea şi complexitatea relaţiilor dintre părinţi şi copii, dificultatea nebănuită pe care aceştia o au în a-şi vorbi şi a se înţelege unii pe alţii. O suită de discuţii chinuite, sincopate sau violente alternează cu monologuri care nu reuşesc să devină dialog. Pentru toate personajele, fie ele dure sau fragile, copii sau adulţi, idealul de fericire pare imposibil de atins.
Piesa a câştigat în anul 2006 premiul pentru cea mai bună creaţie în limba franceză a Sindicatului criticilor din Franţa.

Selecţie din schiţe de I.L.Caragiale: Petiţiune, D-l Goe, Căldură mare, La Poştă, Vizită, Atmosferă încărcată, Situaţiune, Lanţul slăbiciunilor

Spectacolul „D’ale lui Caragiale” include un colaj de opt dintre cele mai cunoscute schiţe ale apreciatului scriitor român I.L. Caragiale: „Petiţiune”, „D-l Goe”, „Căldură mare”, „La Poştă”, „Vizită”, „Atmosferă încărcată”, „Situaţiune” şi „Lanţul slăbiciunilor”. Spectacolul grupează instantanee care surprind ridicolul, uneori chiar absurdul relaţiilor omeneşti şi al întâmplărilor prin care oamenii trec cu sau fără voia lor. Succesiunea schiţelor şi înlănţuirea logică a acestora în spectacol urmează firul cronologic al unei zile, astfel încât, pe durata a 70-80 de minute, suntem confruntaţi cu situaţii tipice fiecărui moment al zilei în spaţiul din care Caragiale îşi alege materialul şi pe care, în fond, îl cunoaştem cu toţii atât de bine. Nea Iancu însuşi îşi face apariţia în spectacol, atât ca personaj al unora dintre schiţe, cât şi ca liant între diversele momente compoziţionale ale acestei producţii.

de I.L.Caragiale

„O noapte furtunoasă”, cunoscuta piesă a lui I.L.Caragiale evocă un timp nu prea îndepărtat şi deloc idealizat, un timp în care caracterele umane oglindesc moravuri şi situaţii absolut hilare, demne de subliniat, întrucât putem regăsi tipologii actuale, făcând doar un mic exerciţiu de recunoaştere.

De la îngâmfarea negustorilor parveniţi de talia jupânului Dumitrache Titircă Inimă – Rea şi până la arivismul studentului gazetar Rică Venturiano, străbatem un drum presărat cu tipologii umane exemplificatoare care ţes un univers unde se tolerează tacit uzul de autoritate, adulterul sau limbajul semidoct al gazetarilor.

Avem de-a face cu un pamflet al unei lumi nebune, pe dos, uneori primitive sau cu pretenţii occidentale, unde erotismul, aspectele politice, sociale şi relaţiile interumane dau semnificaţii profunde lumii lui Caragiale.

de Mark Twain
Adaptarea:  Davis Ives
Traducerea şi adaptarea în limba română:  Petre Bokor

„Tot mort, tot mort?” e o comedie spumoasă şi ritmată, despre un tânăr pictor sărac – pe numele său Jean-François Millet. Acţiunea se petrece undeva lângă Paris, în anul 1846. Personajul principal e un pictor strălucit, dar care nu găseşte recunoaştere. Ajutat de boemii săi colegi, îşi înscenează propria moarte, pentru a creşte valoarea lucrărilor sale. În scopul asigurării succesului iniţiativei sale, artistul plănuieşte câteva momente de un haz delicios: dispariţia şi reapariţia sub înfăţişarea unei surori gemene imaginare, înscenarea propriei înmormântări şi multe alte momente complicate derivate din această situaţie. Pe măsură ce se desfăşoară voioasa stratagemă, Twain pune întrebări pertinente despre faimă, afirmare, şi valoarea operelor de artă, dăruind fiecărui personaj implicat, hazul şi verva care îi sunt atât de caracteristice.

de Nedialko Yordanov
Traducerea:  Elvira Rîmbu

Prin intermediul unui joc intertextual şi al procedeului „teatru în teatru”, „Uciderea lui Gonzago” se raportează la cea mai cunoscută tragedie shakespeariană, „Hamlet”, prezentând o versiune alternativă şi îmbogăţită a evenimentelor ce au loc la curtea regală a Danemarcei. „Uciderea lui Gonzago” este titlul piesei pe care prinţul Hamlet le-o solicită actorilor sosiţi la Elsinore, scopul său fiind de a demasca fapta mârşavă săvârşită de unchiul şi de mama sa, actualul cuplu regal. Cea mai mare parte a acţiunii are loc „în culise” şi înfăţişează o serie nebănuită de intrigi şi conflicte care zdruncină atât nobilimea de la curte, cât şi trupa de artişti. Suspiciunile prezente încă de la început în sânul trupei se confirmă când, în timpul reprezentaţiei, actorii sunt acuzaţi de complot antiregal şi arestaţi. Ancheta care urmează şi torturile la care sunt supuşi îi forţează să îşi renege numele, meseria, întreaga identitate, o dispariţie simbolică ce se apropie izbitor de mult de cea fizică, definitivă. Într-un interviu acordat postului „Radio Bulgaria”, dramaturgul Nedialko Yordanov consideră că „Uciderea lui Gonzago” este cea mai bună piesă de teatru scrisă de el: „Îmi place această piesă pentru că reprezintă soarta actorilor şi relaţia dintre creativitate şi puterea politică. În plus, piesa vorbeşte despre pornirea de a-ţi sacrifica prietenii şi despre costul şi preţul artei”.

×

TOP