Folosim cookie-uri | We use cookies
×

Stagiunea 2011-2012

de Mihail Sadoveanu

Roman cu caracter mitic-baladesc, „Baltagul” reia în context epic mitul „Mioriţei” plasat într-o altă civilizaţie pastorală, mai apropiată de modernitate, dar păstrând neschimbate valorile esenţiale moral-religioase. Nechifor Lipan, plecat la Dorna să cumpere oi, este ucis mişeleşte de alţi doi ciobani care îi fură turmele. Neliniştită de întârzierea soţului iubit, Vitoria Lipan pleacă în căutarea acestuia împreună cu fiul Gheorghiţă, nu înainte de a lua o binecuvântare de la preot şi de a lăsa toate în rânduială acasă, în satul ei de munte guvernat de ritmuri arhaice. Aşadar, mitul e privit, nu ca în „Mioriţa”, din perspectiva celui care trebuie să moară, ci a celui care trebuie să suporte greul absenţei celuilalt.

Naraţiunea densă şi palpitantă urmăreşte călătoria ei, până la aflarea rămăşiţelor pământeşti ale lui Nechifor, aruncate într-o râpă, pregătirea celor cuvenite mortului, dovedirea şi pedepsirea vinovaţilor după legile nescrise ale comunităţii. Îngroparea bărbatului după datină marchează momentul reintrării în liniştea şi ordinea vieţii de la început. Întreaga desfăşurare a acţiunii şi înfăţişarea realistă a întâmplărilor şi a mediului se ordonează în jurul demersului de aflare a adevărului. În final, “descoperind adevărul, Vitoria verifică implicit armonia lumii: află ceva mai mult decât pe făptuitorii omorului şi anume că lumea are o coerenţă pe care moartea lui Lipan n-a distrus-o”.(Nicolae Manolescu, „Sadoveanu sau utopia cărţii”, Editura Minerva, Bucureşti, 1993).

de Neil Simon

Situată la limita fragilă între comic şi tragic, piesa „Biloxi Blues” este cel de-al doilea act artistic al „Trilogiei lui Eugene” („Brighton Beach Memoirs”, „Biloxi Blues” şi „Broadway Bound”) scrisă de Neil Simon în jurul aceluiaşi personaj central – Eugene Morris Jerome şi urmărind diferite etape ale maturizării şi intrării sale în lume, prin relaţiile adesea conflictuale din familie, din armată, din dragoste.

Statele Unite ale Americii, 1943, al Doilea Război Mondial. Înainte de a se lupta cu Germania sau Japonia, grupul de recruţi din care face parte şi Eugene este trimis în Biloxi, Mississippi, unde se confruntă cu primul adversar redutabil, Sergentul Toomey, responsabil cu pregătirea lor. Cruzimea, răutatea şi vulgaritatea sergentului contrazic orice logică şi orice bun-simţ, îi dezumanizează pe soldaţi şi le anihilează treptat personalităţile. Nici relaţiile din interiorul grupului de recruţi nu sunt dintre cele mai armonioase. Viaţa dusă la limita suportabilităţii şi diferenţele de clasă, religie sau educaţie dintre ei duc la hărţuiri, la conflicte mocnite sau deschise, în care visele şi demnitatea sunt pur şi simplu călcate în picioare.

Piesa derulează ca un scenariu de film o serie de episoade cu tâlc: prima masă a recruţilor, falsul “furt” al celor 62 de dolari, cazul descoperirii unui homosexual printre soldaţi.

versuri de Louise Labé

Teatrul Regina Maria, în colaborare cu Fundația Rock Filarmonica, vă invită cu drag la un spectacol inedit de teatru, muzică, dans și poezie. Vă așteptăm așadar la un spectacol cu atmosferă renascentistă a secolului XVI, când marii poeți erau în plină emancipare și arta era la cote maxime. Preferata cercurilor de artă era poetesa Louise Labé, o artistă renascentistă de marcă. În spectacolul “Luth, compagnon…”, regizorul artistic Emil Sauciuc va recrea o serată de tip simpozion-cenaclu, încercând să readucă spiritul acelor vremuri, creație ce are la bază cuvântul, sunetul, lumina și culoarea.

de I.L. Caragiale

Realizare majoră a lui Caragiale, comedia “O scrisoare pierdută” demonstrează, fructificând valenţele hilarului, asemeni schiţei “Telegrame”, că disputa antrenează în fapt nu diferenţe de principii ideologice, ci doar de meschine interese personale; de îndată ce acestea sunt acoperite, conflictul se aplanează.

Intriga surprinde un eveniment în aparenţă minor, dar care e gata să clatine siguranţa tuturor: Zoe Trahanache pierde, din nebăgare de seamă, o scrisoare de amor primită de la prefectul judeţului, Ştefan Tipătescu. Ajunsă în mâinile lui Nae Caţavencu prin turmentarea alegătorului anonim, scrisoarea devine obiect de şantaj. După ce agită toate spiritele, scrisoarea revine în posesia Cetăţeanului Turmentat, care, fost „împărţitor la poştie“, o restituie „andrisantului“, adică lui Zoe. Criticul Pompiliu Constantinescu apreciază în „Scrieri alese“ că „simetria clasică a intrigii e molierescă“. Există în piesă două scrisori similare: cea a lui Tipătescu către Zoe-cu sens circular şi cea a unui „becher“ de la o persoană importantă-cu sens unic. Scrisoarea devine ea însăşi o prezenţă, un obiect animat, dar şi un simbol al puterii, al imoralităţii ascunse, al conştiinţei neliniştite.

Spectacol bazat pe texte din creştinismul primitiv (sec. II – IV), Regia artistică: Tudor Chirilă

Scenariul dramatic alcătuit după Actele Martirice paleocreştine publicate de Patriarhia Ortodoxă Română dar şi după alte texte din secolele al II-lea şi al III-lea, având ca ax Martiriul Sfintelor Perpetua şi Felicitas, este conceput ca un eseu vizual postmodern despre martiraj în general, despre locul bine definit al martirului în microcosmul unei societăţi dictatoriale extreme, despre relaţia cu totul specială care se înfiripă între călău şi victima sa.

Textul este inspirat de un caz real bine documentat în textele vremii. În anii 202 – 203, în urma unui edict dat de împăratul Septimius Severus, un val de persecuţii cutremură Imperiul Roman. Îi cade victimă şi un grup de cinci creştini din Cartagina adepţi ai sectei [eretice] montaniste, ţesut în jurul figurii tinerei şi bogatei matroane (22 de ani) Vibia Perpetua, foarte bine instruită (scria în greceşte, cu toate că la Cartagina limba literară era latina), azvârlită în închisoare după ce născuse, alăptându-şi încă pruncul la sân. Alături de ea va sta sclava sa Felicitas, care va naşte la rându-i chiar în închisoare. Refuzând cu obstinaţie să-l considere zeu pe împăratul Romei şi să-i aducă jertfe în public în pofida insistenţelor de tot felul ale autorităţilor timpului lor, cei cinci martiri sunt finalmente condamnaţi să fie sfâşiaţi de fiare în amfitetatrul din Cartagina, ca episod al sărbătorilor organizate de municipalitate cu ocazia aniversării zilei de naştere a unuia din fiii nevârstnici ai împăratului. Cu sânii încă mustind de lapte, Vibia Perpetua este legată de coloana condamnaţilor şi biciuită, apoi zdrobită de o vacă sălbatică în uralele mulţimii. Pentru că încă mai trăia, este decapitată.

de Joseph Stein

Adaptare după povestirile lui Sholom Aleichem

Traducerea: Antoaneta Ralian 

Scripcarul pe acoperiş este un spectacol fără vârstă, un muzical clasic, care a fost jucat pe Broadway din 1964, rămânând unul dintre cele mai longevive spectacole pe această scenă (în prezent este al 16-lea cel mai jucat spectacol de Broadway din istorie, şi primul muzical care a depăşit 3000 de reprezentaţii). Ecranizarea Scripcarului pe acoperiş a contribuit la popularitatea acestuia, care a devenit astăzi un reper cultural nu numai pentru comunitatea evreiască, ci pentru întreaga lume prin mesajul său umanitar universal.

Scripcarul pe acoperiş este o producţie monumentală, cu decoruri impunătoare, o distribuţie mare care necesită voci bune, coregrafie complexă, orchestră live şi costume autentice.

adaptare de Dale Wasserman după romanul omonim al lui Ken Kesey

Publicat în 1962, celebrul roman al scriitorului american Ken Kesey a cunoscut o popularitate fantastică pe-ntreg mapamondul, stând la baza filmului recompensat cu 5 premii Oscar (1975, în regia lui Milos Forman, cu Jack Nicholson) şi a piesei de pe Broadway, în adaptarea lui Dale Wasserman.

Randle Patrick McMurphy, un infractor recidivist ce are de ispășit o pedeapsă scurtă în închisoare, este transferat într-un spital de boli mintale, pentru a fi testat (sperând astfel să evite închisoarea și să-și petreacă restul pedepsei într-un mediu mult mai prielnic). Este cunoscut ca un tip cu multe antecedente și certuri cu oamenii legii, însă nu dă niciun semn de vreo boală mintală.

În spital, McMurphy are de-a face cu Sora Șefă Ratched, o persoană aparent calmă și binevoitoare ce se dovedește a fi un adevărat tiran. Aceasta își supune pacienții la nenumărate umilințe prin terapiile de grup pe care le organizează. McMurphy află că majoritatea pacienților se tem de Sora Ratched și că încearcă mai mult să nu greșească în fața acesteia decât să se însănătoșească. McMurphy se împrietenește cu pacienții Billy Bibbit – un tânăr cu probleme, “Șeful” Bromden – un indian tăcut și înalt de 2 m, Charles Cheswick, Martini și Dale Harding – un pacient foarte bine educat. Crezut de toți pacienții și membrii spitalului ca fiind surdo-mut, Șeful este ignorat de toată lumea însă este respectat datorită staturii sale impresionante.

×

TOP