Folosim cookie-uri | We use cookies
×

Stagiunea 2012-2013

de William Shakespeare

Scrisă în apropierea Crăciunului de la 1600, A douăsprezecea noapte, ca multe alte comedii shakespeariene, e bazată pe încurcarea identităţii unor personaje. Viola şi Sebastian, fraţi gemeni, scapă dintr-un naufragiu, dar niciunul nu ştie ce s-a întâmplat cu soarta celuilalt. Viola se travesteşte în băiat pentru a se angaja ca paj la curtea ducelui Orsino. De aici încolo, apar o serie de situaţii comice. Personajele amuză. Intuim că nimic grav nu se va întâmpla în cele din urmă, în ciuda tuturor evenimentelor neaşteptate. Toate încurcăturile vor fi rezolvate şi piesa se va încheia într-un echilibru perfect al armoniei şi al dragostei.

Spectacol realizat în colaborare cu Teatrul Pygmalion din Viena*

Martin e un manager de success, care trăiește între întâlniri de afaceri, cu telefonul la ureche, cu Rolex-ul la încheietură dar cu o inimă goală. Dacă tot e să cheltuie bani pentru a fi cu o femeie, aceasta trebuie să fie o profesionistă, în mod cert trebuie să fie cea mai bună din branșa ei. Recomandarea lui Ştefan – cel mai bun prieten al său – e Maria – soluția supremă.

Așadar, Martin a ajuns la femeia care îi ia tot ce nu contează (haine sau telefoane), lăsându-l numai cu banii necesari pentru plata serviciilor sale. Dintr-o dată, avem în față o femeie care îl ascultă, îl înțelege și cel mai important, deslușește minciuna care e, de fapt, viața lui Martin. Se vede după suferințele sale care sunt părerile despre lumea din jur și mersul lucrurilor.

Apoi se îndrăgostește de ea și crede, la rândul său, că e iubit. Dar oare plata „serviciilor” Mariei e suficientă?

„Cei ce nu uită...” nu este un simplu spectacol de teatru. Este o experiență care te face responsabil de trecutul colectiv, o altă dimensiune a istoriei noastre recente. Este un spectacol care te obligă să ai sufletul și ochii larg deschiși pentru una dintre cele mai impresionante experiențe teatrale.

„Cei ce nu uită...” nu vorbește despre un eveniment simplist, ci despre ceea ce știm că s-a întâmplat în lagărele comuniste. Este un semnal de alarmă pentru generațiile care nu trebuie să uite de miile de oameni ce au murit în închisori.

Spectacolul este construit din poezii scrise în închisorile comuniste, în perioada 1948-1964, iar regizorul Gavriil Pinte spune că nu întâmplător a ales un scenariu bazat pe versuri ale unei perioade de tranziție a literaturii române. „Poezia rămâne religia teatrului meu”, declara acesta.

Emoțiile încep încă de la primii pași pe care îi faci spre sala de teatru. Culoarul lung și întunecat, ofițerii securității cu priviri încrâncenate, decorul morbit... toate formează un prolog apăsător, care te fac conștient că toți purtăm pe umeri responsabilitatea unei realități crude. E o călătorie fizică și spirituală în același timp. Un itinerariu al suferinței în care devii automat martor viu al unei istorii care nu are voie sa fie uitată.

Show cultural-artistic-filozofic-spiritual

Teatrul REGINA MARIA din Oradea vă invită la prima întâlnire cu invitaţii regizorului Radu Vaida, amfitrionul unui inedit show cultural-artistic-filozofic-spiritual, care va aduce în fiecare lună, pe scena teatrului orădean şi în dialog cu publicul de aici, personalităţi ale vieţii culturale din România, într-o încercare de restaurare şi celebrare a celor mai importante valori spirituale şi morale, după care o societate sănătoasă ar trebui să funcţioneze.

Primii invitaţi ai spectacolului DIALOGURI INTERIOARE vor fi celebrul actor de teatru şi film, Mircea Diaconu şi cunoscuta actriţă a scenei orădene, Ioana Dragoş Gajdo, care vor răspunde provocărilor lansate de moderator, dar şi de către spectatori, participanţi activi la acest show inedit şi ale căror întrebări vor fi transmise invitaţilor, cu şarm şi graţie de Alina Leonte, actriţă a Teatrului REGINA MARIA. Vor fi discutate teme „profunde, concrete, inedite şi pozitive”, acompaniate de armoniile cvartetului VARADINUM din Oradea şi însoţite de picturile artistei Diana Gabriela Gavrilaş, care îşi va prezenta cu acest prilej şi expoziţia intitulată „Grădini italiene”.

de Peter Shaffer

„Acum vreo doi ani, într-un sfârşit de săptămână, mergeam cu maşina pe un drum de ţară, însoţit de un prieten. Am depăşit un grajd şi, dintr-o dată, el şi-a amintit de un delict neobişnuit, de care auzise de curând, la o cină în Londra. Ştia doar un detaliu - oribil - şi toată povestea a ţinut mai puţin de un minut, dar a trezit în mine o fascinaţie intensă. Actul fusese comis cu câţiva ani mai înainte de către un tânăr cu mari probleme. A şocat profund corpul local de magistraţi. Şi, în cele din urmă, nu s-a putu găsi nici o explicaţie raţională.” (Peter Shaffer, prologul piesei EQUUS)

Equus (1973) e piesa scrisă de dramaturgul englez Peter Shaffer, și e povestea unui psihiatru care încearcă să trateze un tânăr care are o fascinaţie patologică religioasă faţă de cai. Shaffer a fost inspirat să scrie Equus după ce a auzit despre o întâmplare cutremurătoare: un tânăr de 17 ani a orbit şase cai, într-un orăşel de lângă Suffolk. Dramaturgul a construit o istorie fictivă asupra cauzelor care ar fi putut provoca incidentul, fără să cunoască alte detalii despre acesta. Acţiunea piesei e similară unei poveşti cu detectivi, în care psihiatrul Martin Dysart încearcă să înţeleagă cauzele acţiunilor băiatului, luptând în acelaşi timp cu sentimentele contradictorii cu privire la viaţa sa personală.

de Line Knutzon

Publicată în 1999, piesa “În curând vine timpul” (Snart Komen Tiden), a lui Line Knutzon a marcat un punct important în cariera dramaturgei daneze, înregistrând un success fulminant în adaptarea realizată de Dr. Dantes Aveny Theatre din Copenhaga.

Piesa se bazează mai mult pe viaţa de cuplu decât pe tinereţe, spre deosebire de majoritatea scrierilor lui Knutzon, “La 20 de ani, vânezi o grămadă de vise, însă la un moment dat, îţi dai seama că le-ai îndeplinit pe toate… şi nu mai ai la ce să visezi. Astfel, te trezeşti acum la realitate, un şoc teribil: ce urmează acum? S-ar putea să-ţi fie frică de moarte… Care începe să-şi facă simţită prezenţa, devenind tot mai apăsătoare.”

Viaţa de cuplu a Rebekkăi şi a lui Hilbert e demult terminată. Ar trebui să divorţeze, cel mai probabil. Deşi pare că timpul n-a trecut, aceştia se trezesc dintr-o dată cu copii. Hilbert a angajat o menajeră, pe Oda, cadou pentru Rebekka, pentru a avea timp să aibă timp. Oda se prezintă a fi descendenta unei familii fără copii… Rebekka se teme că Oda a venit să-i omoare pe ea şi pe soţul ei, dar cu toate astea, îi ordonă menajerei să-i pregătească petrecerea de 55 de ani, la care e aşteptată şi Micuţa, fata celor doi. Chiar şi fostul iubit al Rebekkăi, John, apare, împreună cu logodnica Ingrid. Micuţa apare dar surpriză: are 50 de ani!

după schițe de I.L. Caragiale

Spectacolul LA "IUNION", BIRJAR!, propus de Daniel Vulcu, încearcă să reconstituie atmosfera anilor 1900, prin textele eternului Caragiale. Atmosfera de la terasa "Iunion" cu muzica şi dansurile acelor vremuri se vor regăsi într-un spectacol de cabaret vesel, pigmentat cu muzică live şi numere de magie, care nu poate fi decât pe gustul tuturor.

Cu un zâmbet dulce-amar constatăm de fiecare dată, ca într-o breșă în timp sau ca într-o oglindă nemiloasă, luciditatea scriitorului prin atemporalitatea lui. Aceeași lume, aceleași frământări, manifestate doar sub o altă apariție fac din Caragiale un scriitor nemuritor, iar colajul de 12 schițe vin să susțină această afirmație.

de Vasilii Sigariev

Textul lui Vasilii Sigariev, un tânăr scriitor rus, spune povestea a doi paznici care lucrează în depoul de tramvaie. În tura lui Dima, un student care și-a luat acest serviciu pentru a învăța pentru facultate, apare Gleb, paznicul de pe cealaltă tură, care vine cu băuturică și chef de povești. Gleb îi povestește despre viața de paznic de noapte, ajungând să-i spună și istoria tragică din depou: cel a cărui tură o luase Dima a murit într-un accident, iar nevastă-sa, Olia, a înnebunit de-atunci. Orice bărbat poartă ochelarii lui Vova, mortul, va fi văzut de către Olia ca fiind soțul ei.

Phantom Pains e o poveste halucinantă și emoționantă despre dragoste și nebunie, tandrețe și speranță.

Toți așteptăm ca o dată în viață să ne surâdă norocul. Mai mulți dintre noi, săptămână de săptămână, credem în numerele norocoase și sperăm că poate-poate, se vor extrage numerele noastre. Ne propunem dinainte ce să facem cu banii câștigați: cum îi vom cheltui, cui îi vom da și cum ne vom gospodări. În piesa PRAH este vorba despre un cuplu care își joacă norocul la o astfel de loterie. Dar se pare că e mai ușor să visezi decât să te bucuri de potul cel mare, cel puțin așa vor face cei doi protagoniști peste care dă norocul. Nu știu ce să facă cu banii căzuți parcă din cer, pentru că nu pot să uite trecutul și nici nu se pot bucura de prezent. Nu știu ce să facă, dar cât timp stau să se gândească și să planifice, biletul câștigător stă la loc sigur, într-o cutie de Cacao Praf (PRAH înseamnă PRAF în limba croată), adusă dintr-o excursie demult făcută în Iugoslavia.

de Samuel Beckett

Scrisă iniţial în franceză, apoi tradusă în limba engleză de autor însuşi, piesa „Sfârşit de partidă” trasează o paralelă între etapa finală a unei partide de şah, când rezultatul este deja cunoscut şi ultimele stadii ale vieţii.

Piesa are în centru patru personaje ce trăiesc claustrate într-un spaţiu în afara căruia nu a mai rămas nimic, ca în urma unei apocalipse. Hamm, orb şi neajutorat, e ţintuit într-un scaun cu rotile; servitorul sau fiul său, Clov, se află într-o stare de agitaţie perpetuă, în conflict permanent cu Hamm, fără a putea să se liniştească ori să plece altundeva, să se elibereze. Alături de cei doi, care rămân împreună din raţiuni de neînţeles, îşi duc viaţa în pubele de gunoi Nagg şi Nell, părinţii lui Hamm. Singura lor fericire este amintirea trecutului; dezumanizaţi şi dependenţi de Clov, ei par incapabili de a înţelege prezentul în afara suferinţei în care o trăiesc.

Astfel se conturează o mică lume cu propriile ei legi, cu existenţă ciclică, în care personajele sunt prinse într-o rutină eternă. Moartea pare iminentă şi totuşi discuţiile personajelor sunt goale, banale, nu transmit nimic. În buna tradiţie a teatrului absurdului, limbajul nu este folosit în scopul comunicării, ci se dezagregă, este excentric şi steril.

Piesa nu are un final autentic, nici în sens dramatic, nici interpretativ, ci rămâne deschisă. Nimeni nu câştigă jocul, care va fi reluat, în termeni identici, a doua zi.

×

TOP