Folosim cookie-uri | We use cookies
×

Stagiunea 2005-2006

de  Matei Vişniec

Într-o sală de aşteptare, în care nu ştim ce se aşteaptă, trei oameni încearcă să facă faţă lipsei de ocupaţie, plictiselii şi trecerii timpului. Cel de-al patrulea cântă la violoncel, impertubabil, fără oprire. Dacă la început, muzica sa stârneşte interesul celorlalţi, acesta se transformă treptat în indiferenţă, apoi chiar în exasperare, în refuzul de a-l mai asculta pe cântăreţul necunoscut şi învăluit de mister. În cele din urmă, instrumentistul va fi evacuat, prin forţă, lăsând în urma sa violoncelul, stingher şi inutil. De aici se naşte laitmotivul care va da şi titlul piesei: „Şi cu violoncelul ce facem?” enunţat aproape obsesiv spre final. Dacă la un prim nivel, este abordată tema incompatibilităţii între artă şi obtuzitatea unor indivizi, la un alt nivel, derivat din teatrul absurdului, piesa poate fi interpretată ca metafora instalării unei stări simptomatice pentru omul contemporan.

de Leonid Andreev
Traducerea:  Mircea Ştefănescu şi Ludmila Vidraşcu

„Cel care primeşte palme” este probabil cea mai cunoscută şi mai jucată piesă a lui Leonid Andreev, a cărei acţiune, plasată în lumea circului, evocă un spaţiu magic, în care totul este posibil, o lume fascinantă, dominată de pasiuni puternice, de sentimente contradictorii. Personajul central, „Cel care primeşte palme”, supranumit Cel, caută să îşi ascundă adevărata identitate sub o mască de clovn, dovedind că circul este în egală măsură un loc de refugiu. Cel devine admirat de public şi de colegi şi se îndrăgosteşte de Consuella, călăreaţă la circ. Aceasta e fiica unui conte care doreşte să o mărite cu un baron bătrân şi bogat, astfel încât la final, Cel o otrăveşte pentru a o scuti de nefericirea de a trăi alături de baronul respectiv. Emoţia transmisă de spectacol este sporită de momentele dansante şi de efectele de scenă, conferind piesei un ritm alert, un dinamism şi o intensitate de neuitat.

Soap opera după piesa omonimă a lui William Shakespeare

Versiunea scenică:  Victor Ioan Frunză, Marian Popescu şi Victoria Balint, după:  Nevestele vesele din Windsor (traducerea:  Vlaicu Bârna), Nevestele vesele din Windsor (traducerea:  Dragoş Protopopescu), Nevestele vesele din Windsor (traducerea:  Marian Popescu) şi fragmente din Henric IV (partea I: traducerea:  Dan Duţescu)

Spectacolul reprezintă o compilaţie a mai multor variante ale piesei, incluzând şi fragmente din „Henric al IV-lea” şi aduce în contemporaneitate acţiunea şi umorul viu al textului shakespearian. Muzica este interpretată de o orchestră live, rock, pe scenă, cu piese compuse de Tibor Cári, în stiluri diverse, de la rock la hip-hop. Spectacolul are şi o imagine specială, realizată de şi inspirată de cultura străzii, cu jocuri de lumini, efecte pirotehnice şi un dinamism specific, asigurat de prezenţa în scenă a aproape cincizeci de oameni. Piesa demonstrează că, după cum afirmă David Thacker, indiferent de epocă, „actorii sunt acolo (pe scenă) pentru a arăta lumii cum arată cu adevărat timpurile pe care le trăieşte.” În 2006, spectacolul „Nevestele vesele din Windsor” a beneficiat de două nominalizări la premiile Uniter: Victor Ioan Frunză pentru regie şi Richard Balint pentru „Cel mai bun rol secundar”.

de  William Saroyan
Traducerea:  Catinca Ralea

În „Oamenii cavernelor”, William Saroyan re-problematizează existenţa valorilor, condiţia actorului şi omului de teatru, soarta şi locul lui în societate. Pentru Saroyan, teatrul este o altă variantă a lumii, o nouă dimensiune a realităţii umane. Personajele principale sunt Regele şi Regina, Ducele – un fost boxer, o fată şi o familie formată din cei doi soţi, un nou-născut şi un urs, care sînt nevoiţi să cerşească pentru a supravieţui şi duc zilele într-un teatru părăsit supus demolării. Cerşetorul de azi, fost clown, a fost odată Lear, iar Regina săracă, bolnavă, îmbătrânită, a fost odată actriţă, una din multele regine uitate ale teatrului. Un spectacol emoţionant, a cărui revelaţie esenţială este că secretul teatrului stă în dragoste.

după o idee de Ray Cooney, Regia artistică: Daniel Vulcu

O savuroasă comedie a încurcăturilor, „Şi miniştrii calcă strâmb” desfăşoară într-un ritm dramatic extrem de susţinut o sumedenie de probleme care rezultă din aventurile amoroase ale personajelor principale. Un ministru, mâna dreaptă a premierului întârzie de la o şedinţă de guvern în care se va discuta bugetul, pentru o aventură cu secretara opoziţiei, într-o cameră de hotel. Apariţiile succesive ale soţiei ministrului, ale secretarului, ale soţului amantei, ale infirmierei, revenirile chelnerului şi ale directorului hotelului înnebuniţi de agitaţia şi gesturile echivoce ale locuitorilor camerei, culminează cu apariţia unui Mort care nu este atât de ţeapăn pe cât pare. Evenimentele capătă dimensiuni tragi-comice, râsul ne pufneşte la aproape fiecare replică, iar în final asistăm chiar şi la o nuntă desfăşurată în registrul burlesc cel mai desăvârşit.

de  Slawomir Mrožek
Traducerea:  Stan Velea

Acţiunea piesei „Strip-tease” se petrece într-un spaţiu roşu ca focul, închis ermetic, care se va dovedi a fi anticamera morţii, unde doi bărbaţi îmbrăcaţi şi echipaţi identic, aşteaptă pentru trece „dincolo”. Domnul 1 şi Domnul 2 se comportă şi gândesc diferit, problematizează, îşi pun întrebări fără răspunsuri, însă în esenţă, concluzia ce se degajă din spectacol este aceeaşi: pe măsură ce se apropie momentul trecerii, oamenii devin tot mai goi sufleteşte, iar spiritul se purifică. Anihilarea personalităţilor, a identităţilor este sugerată dezbrăcarea lor de către „Marea târfă”, îmbrăcată în desuuri elegante. Destinul celor doi este decis atunci când ei sunt dezbrăcaţi de trup, ca de o haină.

×

TOP