Semicentenarul Caragiale, dedicat împlinirii a 50 de ani de la moartea scriitorului, a reprezentat o celebrare a personalității și a operei caragialiene, ce se încadrează evoluției generale a dramatugiei epocii (Cehov, Maeterlink, Strindberg, Jarry, Craig) și preced unele dezvoltări ulterioare ale artei dramatice (Eugen Ionescu). „Nivelul calitativ avut mereu în vedere de Caragiale este acela european. Realizând o chintesență a spiritului național, dramaturgul a avut totodată o adevărată vocație de european, dovedită în operă prin sinteza pe care a trasat-o între mijloacele tradiționale ale teatrului și exigențele dramei moderne”. (I. Constantinescu – „Caragiale și începuturile teatrului european modern”, Ed. Minerva, București, 1974).
Decorul farsei într-un act „Conu Leonida față cu Reacțiunea” este o modestă odaie de mahala bucureșteană. Aici, Conu Leonida, pensionar, stă de vorbă cu Efimița, consoarta lui, despre situația politică a țării. Accentul cade pe pofta nestăvilită a bătrânului de a-și lăuda însușirile, meritele sale de „republican”, a cărui familie a stat în frunte la toate evenimentele politice majore din trecutul recent. Conu Leonida își imaginează că a făcut și el parte odinioară din înfăptuitorii revoluției, evocând cu nostalgie trecutul luminos. Comicul rezultă din descrierea evenimentelor și a ambianței, cu „steaguri, muzici, chiote, tămbălău, lucru mare și lume, lume …”, astfel încât idealizata revoluție devine nici mai mult nici mai puțin decât un bâlci popular. Coana Efimița întreține cu termeni superlativi această vorbărie goală și ridicolă, de fapt înțelegând prea puține din câte aude. În liniștea căminului conjugal, cei doi se declară cei mai aprigi susținători ai republicii, pe care ar apăra-o cu prețul vieții. Însă când sunt treziți din somn de bubuituri, chiote, salve și strigăte, soții se sperie cumplit că a izbucnit revoluția și sunt pregătiți să fugă la Ploiești – capitala republicanismului caragialean.
A doua interpretare a zgomotului infernal de afară este dată de Conu Leonida pe baza veștilor de ultimă oră citite în „Aurora Democratică”: „Nu e revuluție, domnule, e reacțiune.” Astfel, afirmă Victor Fanache, „în această a doua conotație, zgomotului i se conferă un sens contrar celui precedent. El coboară pe scara evenimentelor sociale, de la nivelul maxim la nivelul minim de semnificare, de la focul sacru al revoluției, la cel distrugător al reacțiunii.” („Dicționar analitic de opere literare românești”, coord. Ion Pop).
Misterul manifestărilor este dezlegat în zori, când sosește slujnica Safta, care le relatează stăpânilor îngroziți că în noaptea precedentă a fost chef mare de Lăsata secului la băcanul din colț, iar la spargerea petrecerii, invitații beți au chiuit și au tras cu pistolul, gesturi calificate de bunul simț al Saftei drept „obicei mitocănesc”. Este momentul în care curajul civic al celor doi bătrâni renaște, ca și admirația necondiționată a Efimiței pentru geniul bărbatului său, care le știe pe toate.
Cea de-a doua parte a spectacolului, întocmită de Dorel Dorian, a purtat subtitlul „Momente, schițe, versuri, cugetări, aforisme și multe alte… ca să zic așa, mofturi…”. Publicația „Moftul român” a apărut în trei serii, dintre care două (1893 și 1901-1902), sub conducerea lui I.L. Caragiale. Caracteristica esențială a revistei era anvergura satirei, inclusiv la adresa celorlalte publicații ale vremii. După cum observă Ștefan Cazimir („I.L. Caragiale față cu kitsch-ul”, Ed.Cartea Românească, 1988), „moftul” anticipează un alt termen, consacrat după al doilea război mondial – „kitsch-ul”, ambele având înțelesul de lucru lipsit de valoare sau conținut, fleac, minciună, vorbă goală. Sursa fenomenului este identificată în ambianța de mahala, dar nu neapărat în cea fizică, ci în „mahalaua intelectuală”, în care se amestecă oameni de toate categoriile. Totul în această lume stă sub semnul falsului, al ostentației. Deși pretinde că se împotrivește fenomenului, lumea caragialiană este dominată de Moft, iar spectacolul orădean a reînviat câteva din figurile emblematice ale acestui univers al ironiei și al excesivului.
CONUL LEONIDA FAŢĂ CU REACŢIUNEA
Fasă într-un act
Distribuţia:
Leonida: Dorel Urlăţeanu
Efimiţa: Maud Mary
Safta, slujnica lor: Anca Miere Chirilă
Regia artistică: Dorel Urlăţeanu
Scenografia: Tatiana Manolescu Uleu
MOFTUL ROMÂN
Premieră pe ţară
Ediţie specială de Dorel Dorian
Distribuţia:
Stimabilul: Constantin Simionescu
Consoarta: Doina Urlăţeanu
Fructul iubirii lor: Anca Miere Chirilă
Ministrul: Ricardo Colberti
Propriul nepot: Ilie Iliescu
Savantul: Radu Reisel
Amicul X: Jean Săndulescu
Cronicarul: Valentin Avrigeanu
Directoarea: Lili Mihăilescu
Maiorul: Eugen Ţugulea
Prefectul: Ioan Pater
Lache şi Mache: Gheorghe V. Gheorghe, Ioan Martin
Figuranţi şi Omul lui Nea Iancu: Dorel Urlăţeanu
Regia artistică: Ion Deloreanu
Scenografia: Tatiana Manolescu Uleu
Data premierei: 10 iunie 1962