Folosim cookie-uri | We use cookies
×

Stagiunea 1967-1968

„Caleidoscop satiric” a pornit de la premiza că scena, prin calităţile sale audio-vizuale poate face textul literar mult mai accesibil; astfel, scopul spectacolului a fost promovarea scenică a literaturii prestigioase. Recitalul de literatură a cuprins două părţi: un colaj de poezie şi proză satirică de la antici până în contemporaneitate (Fedru, La Fontaine, François Villon, Topârceanu, Grigore Alexandrescu, I. A. Krîlov, I.L. Caragiale, Tudor Muşatescu, Tudor Arghezi) şi 3 opere fără legătură aparentă în partea a doua: monologul dramatic „Telegrama” de Aldo Nicolaj, schiţa „Musafirul nepoftit” de Petre Locusteanu şi piesa pentru televiziune într-un act „Noul locatar” de Eugen Ionescu.

Feerie în şase tablouri în versuri de Valentin Avrigeanu

Destinat cu precădere audienţei tinere, spectacolul „Floare de nu-mă-uita” este o feerie având ca substrat lumea basmului. Pretextul piesei este înfruntarea dramatică, directă, dintre forţele răului, care vor să oprească timpul în loc şi personajele pozitive care sunt gata să investească totul pentru a asigura devenirea firească a lucrurilor. Aceste personaje pozitive nu poartă numele tradiţionale din basmele pentru copii, ci se numesc Boabă de Piper, Moş Ferigă, Fir de Busuioc sau Voinicul Freamăt.  Textul reuşeşte să nu devină o ilustrare versificată a unei teze şi cucereşte prin poezia delicată, curgătoare, lipsită de stridenţe sau de elemente vădit moralizatoare. De altfel, în loc să îl transporte pe spectactor în lumea basmului, autorul o apropie pe aceasta privitorului, încercând să îi demonstreze că „povestea” este pretutindeni în jurul său, mai ales dacă doreşte şi învaţă să o descopere. 

de George  Farquhar

Traducerea:  Victoria Gheorghiu şi Lucia Pascal

Inspirată din experienţa personală a dramaturgului irlandez, „Ofiţerul recrutor”  înfăţişează aventurile ofiţerilor Plume şi Brazen, aflaţi în Shrewsbury pentru a recruta soldaţi. Comedia ironizează mascarada înrolări soldaţilor meniţi a o sluji pe regina Angliei şi mirajul banilor câştigaţi din armată care i-ar salva pe ţăranii simpli de la sărăcia cotidiană. Acţiunea bogată şi colorată amestecă viaţa zgomotoasă a armelor cu intrigile sentimentale, inlcuzând deghizări şi confuzii, replici cu două tăişuri şi mult umor sănătos care asigură succesul de public al piesei.

Satiră în două părţi de  Aurel Baranga

„Opinia publică” este una dintre cele mai jucate piese din perioada comunistă în teatrele din România. Titlul piesei este justificat astfel de autor: „… eu cred cu o putere nemărginită în forţa acestui personaj colectiv care nu poate fi indus în eroare şi ale cărui judecăţi sunt, întotdeauna, fără greşeală. Oamenii –adică Opinia Publică – sancţionează cu un simţ al justiţiei care exclude orice eroare”.

Autorul subliniază prezenţa insuportabilă şi periculoasă a non-valorilor (laşitatea, lipsa de răspundere, ipocrizia, demagogia, obtuzitatea, favoritismul) şi necesitatea unei atitudini lucide şi intransigente pentru înlăturarea lor. Într-adevăr, astfel de valori negative sunt rând pe rând compromise, tratate ironic sau caricatural, şarjate polemic.

Ul element inedit al piesei îl reprezintă încurajarea participării cel puţin tacite a spectatorilor: un personaj iese din timpul şi spaţiul convenţional al spectacolului şi se adresează direct publicului din sală, îndemnându-l să ia parte la „dezbatere” şi să găsească o soluţie a conflictului.

În articolul „La o nouă lectură”, din România Literară, nr. 14/2003, criticul Alex Ştefănescu îl consideră pe Aurel Baranga „un I.L. Caragiale produs de cultură comunistă (…). Ambii dramaturgi aduc pe scenă viaţa de fiecare zi, cu insignifianţa ei agitată, cultivă comicul de limbaj, exploatând resursele oralităţii, imaginează qui-pro-quo-uri, stabilesc o complicitate cu publicul, pe deasupra personajelor. Şi totuşi, Aurel Baranga nu reuşeşte să reconstituie strălucirea pieselor lui I. L. Caragiale, fiind moralizator, nu cinic, explicit, nu echivoc, prozaic, nu poetic.”

Comedie în trei acte de Alejandro Cassona
Traducerea: Cornelia Petreanu şi Val Săndulescu
Premieră pe ţară

„Primăvara – sinuciderea interzisă” este o piesă construită pe un truc dramatic. Doctorul Roda, care a studiat mulţi ani psihologia celor care îşi pun capăt vieţii, are originala idee de a înfiinţa un sanatoriu pentru vindecarea maladiilor psihice care duc la acest gest extrem. Terapia se desfăşoară sub camuflajul unei structuri care, chipurile, facilitează întrajutorarea şi solidaritatea în drumul spre moarte; pacienţilor le sunt puse la dispoziţie mijloace moderne de sinucidere, dar şi cucuta socratică, veninul viperelor, baia călduţă sistem Seneca.  În sanatoriu îşi găsesc refugiul Îndrăgostitul închipuit şi Doamna tristă, care îşi hiperbolizează în mod egoist durerea, întreţinând-o şi chiar admirând-o, Alicia, copleşită de singurătate şi Juan, suferind de un accentuat complex de inferioritate faţă de fratele său, căruia totul îi reuşeşte în viaţă. Dar, desigur, tot ce se întâmplă în decorul magnific al sanatoriului (un castel izolat, înconjurat de o superbă grădină) este o regenerare, o redescoperire a frumuseţii vieţii. Nimeni nu se sinucide, ba mai mult, pacienţii se reintegrează în viaţă cu speranţe sporite. Singura tentativă o face Chole, tânăra sănătoasă care a nimerit în sanatoriu printr-un accident turistic şi pe care o seduce lejeritatea cu care este abordată în sanatoriu ideea morţii. O comedie lirică originală, care demonstrează că există întotdeauna o cale de rezolvare a problemelor, care sunt, de regulă, mai puţin grave, mai puţin dramatice decât par la prima vedere. Remediul universal pare a fi viaţa socială, comunicarea reală cu aproapele.

Comedie istorică, cu totul neistorică, în patru acte de Friedrich Dürrenmatt
Traducerea:  Aurel Buteanu şi H.Radian

În „Romulus cel Mare”, Friedrich Dürrenmatt falsifică în mod intenţionat istoria: ultimul împărat al Romei, Romulus, nu este împăratul-copil cunoscut de istorie, ci un filosof sceptic, care destramă conştient imperiul. În timp ce în jurul lui lumea antică agonizează, el îşi găseşte un rost în creşterea găinilor, pe care le botează cu numele ultimilor împăraţi romani (găina purtând numele lui Odoacru – cuceritorul vizigot- este cea mai productivă în ouă). Ani de-a rândul el face pe bufonul şi nimeni din anturajul său nu realizează că această extravaganţă este, de fapt, o metodă. Evenimentele şi figurile istorice sunt modernizate şi bagatelizate într-o manieră ce aminteşte de G.B. Shaw şi contribuie la demontarea locurilor comune ale gândirii istorice şi ale literaturii. Conform acestora, prăbuşirea unui imperiu capătă neapărat conotaţii tragice. Dimpotrivă, în piesa dramaturgului eleveţian, acest eveniment are chiar valenţe comice, cu ironii subtile la adresa istoriei şi a personalităţilor sale. După cum menţionează autorul însuşi, „Tragismul piesei rezidă în comedia sfârşitului ei: pensionarea lui Romulus de către Odoacru”, conducător lucid care înţelege că odată cu preluarea teritoriilor cucerite, vor fi preluate şi problemele imperiului învins şi că noua lui putere va fi şi ea măcinată şi condamnată. Pe orizontul istoriei îşi face deja apariţia Theodoric. 

Comedie în cinci acte de Molière
Traducerea:  Alexandru Toma

Depărtându-se definitiv de estetica farsei, această comedie de caracter a lui Molière se constituie atât ca un tablou de moravuri, cât și ca satiră a defectelor umane, anunțând tendințele liberale ce aveau să caracterizeze arta iluministă a secolului următor.

Aristocratul Orgon îl primește în casa lui pe Tartuffe, luându-l drept un creștin exemplar, adept al austerității morale (pentru alții, nu pentru el însuși, așa cum se va demonstra pe parcursul piesei). În timp ce Orgon și mama lui îl apreciază pe Tartuffe, ceilalți membri ai familiei îl văd așa cum este în realitate – un aventurier ipocrit și aservit plăcerilor senzuale ale vieții, ce profită de naivitatea bogatului său protector. Acesta i-o oferă drept soție pe fiica sa, Mariane, nevăzând cum Tartuffe încearcă să îi seducă de fapt soția. Elmira pune la cale un plan prin care intențiile duplicitarului Tartuffe sunt dejucate și adevărata lui fire iese la iveală chiar sub ochii uluiți ai lui Orgon. Falsul bigot însă, mai are o carte de jucat: servindu-se de niște documente compromițătoare pe care Orgon i le încredințase fără a se teme de ceva, Tartuffe îl denunță la curtea regală. Imprudență fatală: păstrând o mare afecțiune pentru Orgon, care îl servise odinioară cu credință, regele îl iartă, iar cel arestat va fi chiar trădătorul Tartuffe.

Dramă istorică în patru acte de Ion Omescu

Piesă-metaforă, de factură romantico-patriotică, „Veac de iarnă” ne introduce în culisele vieţii politice de la curtea „unui domn fără nume, dintr-o epocă fără strălucire” (Ion Omescu). Personajul central generic şi vagul momentului istoric (probabil cândva în epoca premergătoare domniilor fanariote) servesc interesului autorului de a evita reconstituirea muzeală în favoarea unei drame autentice. Anii de glorie ai marilor domnitori au trecut; duşmanii care înconjoară ţara sunt prea mulţi şi prea puternici. În aceste condiţii, numai tratativele şi diplomaţia mai pot salva ţara. Statornic, prudent, circumspect în acţiuni, conştient de rolul său în dezvoltarea culturii naţionale şi europene, Domnul devine un simbol. El însumează trăsăturile multor domnitori patrioţi care au apărat integritatea hotarelor şi a fiinţei naţionale. Metaforic vorbind, el devine „vierul care acoperă via, o scoate din iarnă… o fereşte de frig.” Finalul piesei nu aduce rezolvarea conflictului: reprezentanţii puterilor străine continuă să asalteze tronul, iar viforniţa suflă: iarna nu s-a sfârşit.

×

TOP