Folosim cookie-uri | We use cookies
×

Stagiunea 1974-1975

Piesă în două părţi şi cinci tablouri de Petru Vintilă

Dedicat celei de-a XXX-a aniversări a evenimentelor din 23 august 1944 și Congresului al XI-lea al P.C.R., spectacolul „Cine ucide dragostea?” „își propune să evoce evenimentele și atmosfera insurecției din august 1944. Piesa narează evenimente petrecute într-un orășel bănățean, încercând să evidențieze starea de spirit a oamenilor în acele zile de cumpănă istorică, participarea largă a celor mai diverse pături sociale la pregătirea și înfăptuirea actului insurecțional. Casa maiorului Felix Filimon reproduce la scară redusă situația generală din țară: o profundă nemulțumire față de situația existentă, presentimentul unei iminente schimbări, pentru a cărei realizare unii s-au înregimentat conștient în luptă (Aurel), alții aderă de îndată ce li se oferă ocazia (Felix, Zeno, Zenovia), în timp ce alții (Caius) se mulțumesc cu ridicole și sterpe memorii la autoritățile fasciste, redactate sub supravegherea siguranței. Prezența luptătorilor comuniști Octavian și Coriolan va polariza voința și acțiunile tuturor celor dornici să lupte împotriva fascismului, tuturor celor care doreau țării un alt destin.” (Dumitru Chirilă în Revista „Familia”).

Comedie în trei acte de Al.Kiriţescu

Afiliată teatrului politic, comedia „Dictatorul” a fost inspirată de realităţile regimului antonescian, personajul principal întruchipând atributele generale ale unui conducător absolutist, dur, demagog şi abil, dirijând un sistem social-politic nepotrivit momentului istoric. Trecând prin corupţie şi josnicie, eroul, numit vag „Primul-ministru”, ajunge chiar la crimă, dar se ascunde sub masca umanismului, a simpatiei, a înţelegerii aproapelui. În pofida încărcăturii ideatice negative, finalul piesei transmite un mesaj optimist, privind dispariţia iminentă a dictaturii şi a asupririi, o replică a personajului principal prefigurând sfârşitul tragic: „Parcă sunt condamnatul la moarte care aşteaptă să fie împuşcat!”

Spectacol café-théatre, lectură,  închinat aniversării a 125 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu.
Piesă document în opt tablouri, de  Stelian Vasilescu

Bazată pe un bogat material bibliografic, piesa „Eminescu la Viena” reconstituie perioada de tinerețe petrecută de poetul român la Viena între anii 1869 și 1872, pentru studii de filozofie și drept. Suita de tablouri biografice creionează ani de mari lipsuri materiale, dar îmbogățiți de contactul poetului cu ideile filozofice și cultura europeană a epocii. Sunt redate elanurile tinerești pline de poezie și patriotism, dar și întâlnirile memorabile ale lui Eminescu cu Ioan Slavici, Alexandru Ioan Cuza, Iacob Negruzzi, Veronica Micle.

Autor:  Angel Cârstea, după Hans Christian Andersen

- spectacol muzical în două părţi,  premieră absolută

Fascinanta poveste a nordului înfrigurat a prins viață în spectacolul „Fetiţa cu chibrituri” după Hans-Christian Andersen. Piesa redă, în imagini colorate şi cântece, aventurile grupului de copii format în jurul sărmanei Christine, care nu poate decât să viseze la cadourile şi la bunătăţile de care se bucură ceilalţi copii în noaptea magică a Anului Nou. Inserţiile de basm sunt evidente în partea a doua a spectacolului, când, prin flacăra chibriturilor pe care trebuia să le vândă, Christine vede ca prin vis o masă încărcată în toiul unei petreceri, un pom de Crăciun luminos, o păpuşă şi pe prietena ei bogată, Cathlen. În plan real, deşi diferiţi prin educaţie şi rang social, copiii înţeleg sensul solidarităţii, înving adversităţile sorţii şi chiar moartea, demonstrând că omenia şi iubirea sunt calităţile cele mai de preţ. Regizorul piesei, Eugen Ţugulea, îşi propune ca prin emoţia poveştii să stimuleze latura umană a micuţilor spectatori şi să semene sămânţa ce va da roade mai târziu: ideea că mai presus de toate, omul trebuie să fie om.

de Friedrich Dürrenmatt, după „Dansul morţii” de August Strindberg
Traducerea:  Nicolae Reiter

Pentru scrierea piesei „Play Strindberg”, Friedrich Dürrenmatt mărturiseşte că a preluat fabula şi ideea teatrală fundamentală din piesa „Dansul morţii” de August Strindberg. Încă din titlu, aşadar, se stabileşte o relaţie intertextuală cu piesa dramaturgului suedez ce înfăţişează ciocnirea furtunoasă dintre două fiinţe unite prin căsătorie, dar care, prin violenţă şi ură reciprocă, ajung să se distrugă una pe cealaltă. Pornind de la aceasta, Dürrenmatt creează o piesă originală: melodrama lui Strindberg se transformă într-o comedie neagră spirituală şi plină de haz, imagine comică a unei căsătorii lungi şi nefericite între un ofiţer şi o actriţă fără talent.

Comedie feerică în cinci acte şi nouă tablouri de Vladimir Maiakovski
Traducerea:  Tamara Gane

După mărturisirile autorului, materialul piesei provine din noianul de fapte mărunte întâlnite de-a lungul activităţii sale gazetăreşti şi publicistice. Punând în discuţie o serie de problematici cu teză, el sintetizează tema piesei drept „demascarea filistinismului contemporan”. O simplă lectură a piesei dezvăluie un plan al semnificaţiilor procomuniste, adecvate epocii în care a fost reprezentată. Cele două părţi ale piesei se petrec la o distanţă de 50 de ani, iar ironia şi satira dramaturgului, deşi în registre diferite, se păstrează la aceeaşi intensitate. Prisîpkin, proiectat din deceniul al treilea al secolului al XX-lea într-o lume pe care nu o mai recunoaşte jumătate de veac mai târziu, nu poate înţelege lumea sufocată de false principii şi candori. Imposibilitatea lui a comunica cu această lume nouă se soldează cu o profundă şi omenească disperare. La o a doua lectură, însă, piesa, aparent o pledoarie pentru comunism, se dovedeşte a fi o demistificare a acestuia: ploşniţa devine simbolul „omului de tip nou”, gata să îşi uite originea, să se supună spălării creierului, dar şi simbolul uriaşului Imperiu Sovietic, care a supt vitalitatea locuitorilor săi timp de aproape un secol.

de  William Shakespeare
Traducerea:  Ion Vinea

Celebra „Poveste de iarnă” shakespeariană este o tragicomedie situată într-o lume imaginară, a tuturor posibilităților, în care Boemia are țărm la mare, iar oracolul antic din Delphi coexistă cu sculptorii Renașterii. Primele trei acte, dominate de tragism și frământări ale conștiinței, înfățișează evenimentele de la curtea lui Leontes, regele Siciliei, ocazionate de vizita bunului său prieten din copilărie, Polixenes, regele Boemiei. După nouă luni petrecute în armonie deplină, Polixenes se pregătește de plecare. El rămâne neînduplecat la rugămințile prietenului său de a-și prelungi șederea în Sicilia, însă cedează imediat ce soția acestuia îl îndeamnă să mai rămână alături de ei. Leontes cade pradă unei gelozii fără temei și nimic nu îl poate clinti din orbirea sa: poruncește otrăvirea lui Polixenes, care scapă cu ajutorul curteanului Camillo, o trimite pe Hermiona la închisoare, refuză să creadă spusele oracolului din Delphi, care îi infirmă bănuielile. Mai mult, el pune la cale pierderea fetiței născute de Hermiona în închisoare, crezând că este rodul infidelității soției sale. La judecată, Hermiona și fiul său, Mamilius, mor de inimă rea.

Spectacol Eminescu
Scenariu de  Elisabeta Pop

Interpreţi: Eugen Ţugulea, Theo Cojocaru, Alla Tăutu, Anca Miere Chirilă, Ion Mâinea,
Simona Constantinescu, Doina Urlăţeanu, Eugenia Papaiani, Laurian Jivan

Regia artistică:  Alexandru Colpacci
Scenografia:  Tatiana Manolescu Uleu

Data premierei:  15 ianuarie 1975

Reportaj dramatic popular de Paul Everac

Piesa „Viața e ca un vagon” se constituie ca o colecție de scenete cu o relativă autonomie, fiecare aducând în discuție un caz particular (dogmatismul, bovarismul, escrocheria, slugărnicia și altele). Pornind de la aceste situații, Paul Everac lărgește sfera problemelor pe care le abordează, militând cu ironie și vervă satirică pentru recunoașterea valorii supreme a muncii ca activitate indispensabilă realizării omului.

Eroul piesei, muncitorul Todor Frențiu de la Uzina de Vagoane din Arad, călătorind cu trenul într-un vagon la a cărui producere a contribuit și el, trece prin tot felul de întâmplări, majoritatea neplăcute, întâlnind o serie de persoane de o calitate discutabilă. Ca un Păcală modern, Frențiu privește toate neplăcerile cu un zâmbet superior, face haz de necaz și nutrește încrederea că până la urmă, lucrurile se vor termina cu bine pentru el; ceea ce, de altfel, se și întâmplă.

×

TOP