Folosim cookie-uri | We use cookies
×

Stagiunea 1979-1980

Piesă în două părţi de Nelu Ionescu

Spectacolul de mare succes „Cum s-a făcut de-a rămas Catinca fată bătrână” este construit aparent în jurul temei condiţiei femeii, dar în realitate avem de a face cu o dramă a singurătăţii. Acţiunea piesei urmăreşte, pe parcursul a treizeci de ani, biografia unei femei, produs tipic al mutaţiilor sociale ale vremii. După copilăria la ţară şi studii, Catinca lucrează mai întâi ca asistentă medicală, apoi terminând cursurile unei facultăţi de farmacie, se angajează la farmacia dintr-o comună. Piesa sugerează că aptitudinile şi calităţile acestei fete de ţărani ar fi putut-o duce şi mai departe şi că statornicirea în acel post a fost o opţiune personală. Realizării pe plan profesional i se opune, însă, eşecul din viaţa personală. În acest plan, exeperienţele sunt nefericite, greşelile alternează cu decepţiile şi ghinioanele, ezitările cu refuzurile categorice. În stil direct, gazetăresc, autorul grupează în jurul eroinei mai multe profiluri, de la tipul agresiv şi cinic (Doctorul), la insul lipsit de personalitate (Andu), de la egoistul cu suflet arid (Conferenţiarul) la omul de mare căldură sufletească şi generozitate (Mihai). Accentul cade atât pe suita de eşecuri ale Catincăi, cât şi pe alaiul de figuri cu care se interesectează, fiecare fiind apt de a deveni un studiu de caz. Eroina nu caută absolutul, un ales perfect, dincolo de limitele omenescului. Pur şi simplu, în fiecare situaţie, Catinca refuză compromisul, iar preţul plătit este singurătatea.

Comedie în două părţi de Tudor Popescu

După cincisprezece ani petrecuți împreună, căsnicia a ajuns să însemne pentru Ioana și Dinu un nesfârșit prilej de ciondăneală, de certuri înnebunitoare izvorâte din nimic și de bănuieli răutăcioase. Pentru a evada, măcar pentru câteva zile din acest cerc, Dinu inventează o entorsă ce îl forțează să rămână acasă cu piciorul în ghips, în timp ce Ioana pleacă la munte împreună cu fiul lor. Odată ce ei pleacă, ghipsul dispare miraculos, făcând loc unei petreceri mult-așteptate cu prietenii burlaci. La întoarcere, Dinu intră din greșeală în apartamentul de dedesubt, unde dă peste o frumoasă necunoscută, Otilia, pe care o împiedică să dea o spargere conducând-o la el acasă. Aventura extraconjugală care se anunță îmbietor nu poate avea loc, totuși, din cauza omniprezenței Ioanei, care, deși plecată, își lasă vocea imprimată pe o bandă de magnetofon, aducându-l pe Dinu într-o stare de disperare vecină cu nebunia. Când, a doua zi dimineață, Pamfil, vecinul din apartamentul de dedesubt este găsit mort, Dinu își vede toată viața dată peste cap. Știind că amprentele sale se găsesc la locul faptei și că a petrecut o bucată de timp cu criminala, Dinu se vede deja închis pentru complicitate la omor. Tulburarea teribilă căreia îi cade pradă îl face să își dea seama cât de mult o iubește de fapt, pe Ioana și cât de inutilă este măcinarea lor reciprocă de fiecare zi.

Poveste muzicală pentru mici şi mari de Lev Ustinov
Traducerea: Elisabeta Pop
Premieră pe ţară

Spectacolul muzical „Inimă de cristal”, adresat deopotrivă copiilor şi părinţilor lor, aduce în scenă o lume feerică, în care personajele sunt împărţite în tabere opuse, apartenenţa lor fiind sugerată chiar de nume: Prinţesa, Regele Bun, Matematicianul, Meşterul, Doctorul şi Balerina vizavi de Regele Cuceritor, Prinţul Răuţel şi Generalul, întruchipări ale forţei, violenţei, răutăţii. Spectacolul demonstrează cum este posibil să înlocuim o inimă rea cu una nouă, de cristal, în care nu încape nicio fărâmă de răutate. Mesajul tonic şi optimist al piesei-poveste este subsumat credinţei autorului, conform căreia „a fi bun înseamnă nu să ceri, ci să dăruieşti, nu să pretinzi, ci să oferi; iar spiritul de jertfă înseamnă să te jertfeşti numai pe tine însuţi.”

Comedie în trei acte de Teodor Mazilu
Premieră absolută

„Artă fără morală nu există (…). Numai că arta nu conţine legi de morală şi paragrafe, ci caută să suprindă morala în raport cu mişcarea dramatică a vieţii, supunând-o unui proces de transfigurare, specific acestei admirabile căi de cunoaştere a lumii.” (Teodor Mazilu). S-a spus în repetate rânduri că dramaturgia lui Teodor Mazilu este cea a unui moralist, iar comedia „Mobilă şi durere” nu face excepţie. Sub lupa dramatugului se află două destine negative, ce au în comun aceeaşi trăsătură: prostia. Sile, directorul cooperativei „Avântul mobilei”, parvenit şi mitocan, este mândru că a ajuns să piardă la jocul de cărţi, pentru că „asta li se întâmplă numai boierilor” şi consideră că trecerea de la popa-prostu la pocher este marea realizare a vieţii lui. Gore, josnicul său subaltern, caută să dea dovadă de o disciplină perfectă, prin disciplină înţelegând „totalitatea eforturilor unui subaltern pentru a părea mai prost decât şeful său.”(Dimitrie Bălan, „Familia”, decembrie 1979). Râvna de a acapara caracterizează toate personajele din piesă: fiecare îşi doreşte posturi de conducere, călătorii în străinătate, câini de rasă, tablouri de valoare, dar când vine vorba să dea, imoralitatea şi zgârcenia îi fac total neputincioşi. Toate valorile sunt răsturnate, chiar respectarea legii devine descalificantă. Orice sentiment moral este falsificat într-un întreg proces de alienare, de pierdere a atributelor ce definesc starea de normalitate a fiinţei umane.

Comedie muzicală în trei părţi de György Méhes
Traducerea: Gelu Păteanu
Textele cântecelor:  Al.Covaci

Zi după zi, Valentin, actor realizat, simte că se întoarce acasă ca la o închisoare, sufocat de nimicurile cotidiene. Ana, soția sa, se complace în rolul de martiră a familiei, copleșită de treburile casnice care se adaugă meseriei de farmacistă, aducând-o la epuizare. Gabi și Alice, copiii lor gemeni ajunși la vârsta adolescenței, se află într-o perpetuă dispută. Iată tabloul unei familii care este departe de a funcționa la modul ideal. Cu toate acestea, într-o zi, pe neașteptate, Ana câștigă un concurs al Radiodifuziunii: chipurile, ea a descoperit secretul căsniciei fericite! Din acel moment, Ana este invitată la televiziune și la radio, copleșită de scrisori de la oameni care cer îndrumarea „dnei Mămica” și devine eroină națională, în timp ce în propria ei casă au loc întâmplări ce ar putea pune în pericol întregul echilibru al familiei. Jurnalista Erika pătrunde în familie sub pretextul de a surprinde câteva instantanee din viața marelui actor. Tânără, provocatoare, ea îl atrage pe Valentin într-un joc periculos al seducției, care totuși nu trece neobservat de Mimi, prietena Anei, și de copii.

Comedie în patru acte de I.L.Caragiale

Realizare majoră a lui Caragiale, comedia „O scrisoare pierdută” demonstrează, fructificând valenţele hilarului, asemeni schiţei „Telegrame”, că disputa antrenează în fapt nu diferenţe de principii ideologice, ci doar de meschine interese personale; de îndată ce acestea sunt acoperite, conflictul se aplanează.

Intriga surprinde un eveniment în aparenţă minor, dar care e gata să clatine siguranţa tuturor: Zoe Trahanache pierde, din nebăgare de seamă, o scrisoare de amor primită de la prefectul judeţului, Ştefan Tipătescu. Ajunsă în mâinile lui Nae Caţavencu prin turmentarea alegătorului anonim, scrisoarea devine obiect de şantaj. După ce agită toate spiritele, scrisoarea revine în posesia Cetăţeanului Turmentat, care, fost „împărţitor la poştie“, o restituie „andrisantului“, adică lui Zoe. Criticul Pompiliu Constantinescu apreciază în „Scrieri alese“ că „simetria clasică a intrigii e molierescă“. Există în piesă două scrisori similare: cea a lui Tipătescu către Zoe-cu sens circular şi cea a unui „becher“ de la o persoană importantă-cu sens unic. Scrisoarea devine ea însăşi o prezenţă, un obiect animat, dar şi un simbol al puterii, al imoralităţii ascunse, al conştiinţei neliniştite.

Spectacol-coupé

Scrisă în tradiția teatrului absurdului, piesa „Picnic pe câmpul de luptă” este considerată o parabolă împotriva războiului, mecanism monstruos ce angrenează indivizii fără ca aceștia să fie conștienți de misiunea lor sau de forțele și principiile care îi conduc. Pe un câmp de luptă oarecare, domnul și doamna Tépan vin să petreacă o după-amiază de duminică agreabilă la un picnic alături de fiul lor, soldatul Zapo, singur, confuz și înspăimântat. În timp ce ei discută despre evoluția artei războiului (de la lupta cu cai la lupta fără cai), în tranșee își face apariția Zépo, soldat din tabăra adversă, care este făcut prizonier pentru că așa cer uzanțele. Zapo și Zépo au vieți interschimbabile, au aceleași obiceiuri, nutresc aceleași idei și aceleași credințe. Amândoi au fost mobilizați la luptă fără să cunoască mobilul acesteia, guvernați de forțe mai presus de ei, care nu se explică. Războiul, moartea, relațiile interpersonale nu au în ele nimic major, sunt reduse la dimensiuni ridicole. Cei patru găsesc chiar și o soluție pentru a opri războiul, soluție care este pe măsura acestei lipse de semnificații: fiecare trebuie să își convingă camarazii că cealaltă parte nu mai vrea să se războiască. Din nefericire, un atac cu bombe și mitraliere îi ucide pe toți, înainte de a-și fi putut comunica mai departe strălucita idee.

Premieră pe ţară de Keskin Yîldîrîm
Traducerea: Viorica Dinescu

Construit într-o notă onirică, spectacolul “Rechizitoriul” a redat o lume de coşmar în care psihologia destul de sumară a personajelor, care nu poartă nici măcar nume proprii, le reduce la arhetipuri. „Rechizitoriul reia o veche temă a literaturii universale: parvenitul şi compromisurile morale pe care el trebuie să le facă pentru atingerea abjectelor ţeluri. Rememorându-şi drumul de la condiţia de paria până la cea de mare potentat, personajul central al piesei nu face decât să evoce o suită de trădări, de pactizări oneroase şi de crime ce l-au propulsat în straturile superioare ale societăţii. Cu cât ajunge mai sus, cu atât compromisurile sunt mai mari, de la părăsirea unui amor dintr-o casă de toleranţă până la uciderea patronului pentru a-i lua locul, averea şi nevasta, fiind un drum lung nu numai ca timp, ci mai ales ca alienare, ca dimensiune a descompunerii morale. Ambiţiile ce combustionează ascensiunea arivistului sunt de neoprit, ele acaparează total individul târându-l într-un vârtej ameţitor, de treceri rapide de la postura de călău la cea de victimă. De altfel, eroul piesei se va convinge pe propria piele că drumul său nu constituie un unicat, ci o parte dintr-un angrenaj bine strunit şi necruţător, care îşi devoră cu tenacitate victimele. Murdăria se propagă, trădările se multiplică, crima prăseşte crimă, eroul piesei împărtăşind în cele din urmă soarta victimelor sale.” (Dumitru Chirilă, „Familia”, mai, 1980)

Spectacol de studio

Scenariul: Mircea Constantinescu,  pe texte de:  Eschil, William Shakespeare, Mihai Eminescu, Ben Jonson, I.L.Caragiale, Goethe, Bertolt Brecht, Jean-Paul Sartre, Ilf şi Petrov

Gândit ca un fel de bilanţ al mijloacelor actoriceşti şi al abilităţilor dobândite în primii cinci ani de activitate de la absolvirea facultăţii, spectacolul propus de Mircea Constantinescu – „Strângând a vremii trudă într-un ceas” a grupat douăzeci şi cinci de fragmente din diverse opere ce leagă antichitatea de prezent, printre care: „Prometeu” de Eschil, „Cyrano de Bergerac” de Edmond Rostand, „Volpone” de Ben Jonson, „Hamlet”, „Cum vă place”, „A douăsprezecea noapte”, „Romeo şi Julieta” şi „Visul unei nopţi de vară” de William Shakespeare„Scrisoarea I” de Mihai Eminescu, „Azilul de noapte” de Maxim Gorki, „Danton” de Camil Petrescu, „Meşterul Manole” de Lucian Blaga. Ideile directoare ale spectacolului au fost următoarele: arta nu copiază, nu imită, ci creează viaţă; teatrul este chiar mai mult decât viaţa însăşi; temele de meditaţie au fost numeroase şi variate: cosmogonia, adevărul, revolta umană, rosturile artei şi ale artistului, inteligenţa, libertatea, falsul, fericirea, iubirea, sacrificiul, echilibrul, istoria, optimismul, singurătatea, lupta. Spectacolul a pus în discuţie încrederea în om şi în valorile întrupate de el, ridicând întrebarea supremă: care sunt sensurile trecerii noastre prin lume?

×

TOP