Folosim cookie-uri | We use cookies
×

Stagiunea 1986-1987

Teatru de poezie – Spectacol Şt.Aug.Doinaş
Selecţia versurilor: Elisabeta Pop

„O întâlnire cu poezia unuia din cei mai importanți poeți români în viață – Ștefan Augustin Doinaș – constituie o sărbătoare și un real motiv de bucurie pentru locuitorii oricărui oraș românesc. Pentru orădeni, un plus de mândrie, întrucât poetul a fost, în toți acești ani, colaboratorul permanent al revistei „Familia”. Recent, poetul Mircea Dinescu spunea despre Doinaș că „nu e doar un mare poet… ci și un făuritor de capodopere cum nu mai există la această oră pe aici sau aiurea.” („Crișana”, anul XLII, nr. 12500, 27 mai 1987)

de Hubay Miklós
Premieră pe ţară  în limba română
Traducerea: Elisabeta Pop, Attila Fekete, Otto Szombati Gille

Având alura unui poem dramatic, „Cele trei nopți ale unei iubiri” este o piesă simbolică și poetică, a cărei acțiune este proiectată pe fundalul tragic al celui de-al Doilea Război Mondial. Piesa deapănă firul poveștii de dragoste, emoționante prin efemeritatea ei, dintre Iulia și Balint-Poetul. Tinerii căsătoriți locuiesc într-o imensă casă goală din Budapesta, însă oaza lor de liniște se dovedește iluzorie. Cei doi și grupul lor de prieteni boemi se intersectează cu reprezentanții lumii din afară – Judecătorul și soția lui, Căpitanul, Responsabilul cu alarma aeriană și alții – aducători de premoniții sumbre. Într-adevăr, Balint va fi forțat să plece în război și nu se va mai întoarce. În urmă el lasă o existență scurtă, dar plină de ardoare: a iubit pasional, a legat prietenii adevărate, a fost generos, sincer, pur. Moartea sa absurdă nu curmă numai povestea de dragoste, ci anulează potențiala operă a Poetului ce va rămâne fără biografie. Din piesă răzbate vocea unui umanist care spune un NU hotărât războiului, catastrofelor și traumelor pe care le implică acesta, astfel încât „Cele trei nopți ale unei iubiri” dobândește o deschidere spre universalitate, prin accentele sale de tragedie modernă.

de D.R.Popescu
Premieră absolută

Continuare tematică a pieselor „Balconul”, „Pasărea Skakespeare” și „Ca frunza dudului din rai”, „Dormind pe un șarpe” este o dramă a conștiinței care ridică aceleași întrebări despre nevoia de adevăr în relațiile interpersonale. Desfășurarea conflictului e pasionantă, inlcuzând crime, tentative de omor, adulter, iubiri mistuitoare, dar accentul nu cade pe epic, ci pe etic. Ilarie, fost revoluționar și constructor de hidrocentrale, și-a abandonat ambițiile și idealurile, refugiindu-se într-o lume a torpitudinii, a culpabilității, a valorilor pervertite. El este căsătorit cu mult mai tânăra Ella, care are o relație amoroasă ilicită cu Tavi. Reeditând triunghiul mitic Agamemnon-Clitemnestra-Egist, tinerii pun la cale și înfăptuiesc uciderea soțului bătrân. Cu toate acestea, după cum remarcă Ion Cocora („Tribuna”, 24 septembrie 1987), crima nu pote fi justificată în totalitate prin patima iubirii adultere, ci e favorizată de un climat existențial degradat în toate palierele sale. Totuși, dincolo de vina omniprezentă, de traiectoriile imprevizibile, de deformări și aberații, prin iubire, cei doi acced la o stare de grație care le permite să vadă și să rostească adevărul.

de  Platon Pardău

„Ioneștii” este o dramă cu puțină substanță conflictuală, în care accentul nu e pus pe întâmplări, ci pe dezbaterea ce are în centru familia. Piesă-discuție, piesă-confesiune, „Ioneștii” aduce în prim-plan conflictul dintre generații, dar și cel dintre aspirații și posibilitățile reale. „Micul clan al Ioneștilor – Ioan-tatăl, Ana-mama, Nicolae-fiul și Vera-nora – lasă impresia unei mici citadele a împlinirilor, a fericirii sau chiar de natură să stârnească invidii sau chiar suspiciuni. Vocea anonimă care sună frecvent la telefon pentru a face reproșuri, pentru a injuria sau pentru a amenința, are un sens oracular, dar mai degrabă atrage atenția că în casa Ioneștilor armonia nu este atotstăpânitoare, că aici multe conflicte se află în stare latentă și, de altfel, vor izbucni la aflarea unei vești care cade ca un trăsnet: Ioan Ionescu a renunțat la postul de director adjunct al unui mare combinat metalurgic, post pe care îl deținea de la nașterea combinatului și cu care părea „cununat” pe viață. Ba mai mult, ultimul său act de autoritate îl reprezintă blocarea accesului propriului fiu la un post important (…). Odată pietricica aruncată se va porni avalanșa: imputări, dezvăluiri, regrete, crize de conștiință. Cei patru se vor dovedi posesorii unor biografii „încărcate”, fiecare având o vină – reală sau inventată, în funcție de modul de a vedea lumea – față de ceilalți și – evident – fiecare având dreptul la o compensație.” (Dumitru Chirilă în „Familia”, octombrie 1986).

Café-théatre

Spectacol-lectură Caragiale (schiţe, versuri, scene din piese şi un act din comedia Smotocea şi Cotocea de Ştefan Cazimir), precedat de simpozionul Caragiale pentru toţi, organizat în colaborare cu Biblioteca municipiului Oradea
Scenariul: Elisabeta Pop

Spectacolul a fost organizat pentru a comemora 75 de ani de la încetarea din viață a lui I.L. Caragiale și a fost completat de o expoziție în Foaierul Teatrului, în care au fost prezentate ediții ale operei, afișe, caiete-program și fotografii din spectacolele cu piesele caragialiene jucate de-a lungul timpului.

Comedie în două părţi de William Somerset Maugham
Traducerea: Andrei Bantaş
Premieră pe ţară

Intriga comediei „Moda căsătoriilor” se concentrează în jurul Victoriei Lowndes, femeie tânără, atrăgătoare, dar preocupată mai mult de ea însăși decât de binele celorlalți. Soțul său, William, a fost dat dispărut și considerat mort în Primul Război Mondial. Dar, în realitate, William e cât se poate de viu și se îndreaptă spre Londra pentru a-și regăsi soția. El nu este la curent cu schimbările care au survenit în familia sa fără voia lui: Victoria s-a căsătorit cu Frederick, cel mai bun prieten al lui William și are deja în vedere un al treilea soț, în persoana unui industriaș înstărit. Răsturnările de situație și complicațiile care urmează pun în lumină eforturile lui William și ale lui Frederick nu de a cuceri grațiile Victoriei, ci de a scăpa de ea…

Aproape farsă de Mircea Radu Iacoban

«…un cheferist bătrân dădea cu ciocanul în roți. „De ce ciocănești, taică? l-am întrebat. „D-apoi, izbesc în ele de patru’j’de ani. Și-am uitat de ce” » (Moșul). „Plouă la Sovata” este o comedie tristă ce are în prim-plan un grup de funcționari mărunți, rutinați până la pierderea identității, plictisiți, robotizați și terorizați de șeful lor. Întreaga tinerețe le-a murit în biroul sufocant, întreaga viață le-a trecut în amânare, demoralizare și apatie. O fereastră situată prea sus, pe care toți vor să o deschidă și care mereu se închide singură anunță spargerea convenționalismului și a înghețării în tipare. Evenimentul care îi scoate din rutina ucigătoare este sosirea Cetățeanului (un anonim, căci ei nu-l văd prin micile geamuri ale ghișeelor). Regăsindu-și umanitatea, își dau seama că viața s-a scurs în timp ce ei au adunat la nesfârșit cifre și formulare. E momentul în care ies la iveală toate durerile, neîmplinirile, visurile secrete. Ca la Gogol sau Dostoievski, în spatele oamenilor neînsemnați se ascunde subtilitate, profunzime, tandrețe, dar și mânie distrugătoare. În fond, piesa nu deplânge destine individuale, ci înstrăinarea omului de esența sa într-o lume tot mai grăbită, mai superficială, singurătatea omului în mijlocul semenilor care au uitat să îl asculte.

Teatru de poezie – Spectacol Mihai Eminescu
Scenariul: Elisabeta Pop şi Sergiu Savin

Spectacolul omagial dedicat lui Mihai Eminescu a debutat cu o introducere în opera poetului, cuprinzând referințe la creația eminesciană de început, note critice și elogii aduse de contemporani. Partea cea mai substanțială a recitalului a fost alcătuită dintr-o selecție de poezii majoritatea postume, lirismul și accentele lor nostalgice fiind potențate de acompaniamentul Orchestrei de cameră a Filarmonicii de Stat Oradea.

×

TOP