Please ensure Javascript is enabled for purposes of website accessibility
Folosim cookie-uri | We use cookies
Cookie-urile ne permit să vă oferim online serviciile noastre. Pentru a vă bucura de toate facilitățile website-ului este necesar să le acceptați.
×

de Frank Wedekind
Traducerea:  Simion Dănilă
Premieră pe ţară

Considerată de criticul Mircea Morariu drept un studiu de caracter, piesa „Maestrul cântăreț” reia dezbaterea problemei condiției artistului în societate. „Caratele de modernitate ale textului constau în modul cu totul aparte în care e înfățișată respectiva temă. Gerardo, protagonistul piesei, nu mai este artistul marginalizat, aspirant neînțeles la celebritate, condamnat să lupte pentru afirmarea valorii sale; cântăreț wagnerian de mare talent, el e un idol public, un fel de „articol de lux” pentru lumea mondenă, un sclav al succesului ce-l duce la dezumanizare. E o simplă marionetă ce execută un balet mecanic menit a-l arăta într-o măreție contrafăcută lumii superficiale și blazate care-l idolatrizează și-l devorează. Vitalitatea autoimpusă, aroganța controlată, falsa aureolă ce-l fac să rămână sub clopotul de sticlă care-i sufocă personalitatea, contrapunctate de întâlnirea cu „intrușii” ce atentează la siguranța și răceala inumană a eroului, creează în jurul acestuia o atmosferă de coșmar.” (Mircea Em. Morariu în ”Steaua” nr. 3/1988).

„Asaltat de admiratori – de la puștoaice exaltate până la confrați care ar dori să lege un dialog artistic, făcându-l depozitarul încrederii lor – Gerardo se dovedește incapabil de vreo relație, strălucitorul interpret al lui Tristan, Tannhäuser sau Sigfried fiind în „civilie” un individ depersonalizat, supus până la sclavie contractelor, obligațiilor profesionale, convențiilor de tot felul care nu numai că-i răpesc fiecare bucățică de timp, dar l-au anihilat sufletește, cantonându-l într-un egoism pur și simplu amoral. De fapt, piesa este formată din trei întâlniri revelatorii pentru configurarea eroului titular (ca handicapat afectiv, călău și victimă în același timp), și decisive pentru cei trei parteneri, respectiv o adolescentă care confundă personajul cu interpretul, lăsându-se sedusă de strălucirea primului și gata să cadă în brațele celuilalt; un bătrân muzician nerealizat – dornic să obțină o părere autorizată asupra operei sale, să spargă zidul indiferenței de care s-a ciocnit o viață întreagă; și o femeie în floare care-l iubește total, ireductibil și, în cele din urmă, fatal. În fiecare dintre cele trei dialoguri, Gerardo se va dovedi incapabil de comunicare și înțelegere. Lucid uneori („Noi, artiștii, suntem un articol de lux al burgheziei”), schițând un timid protest („Lanțurile mele sunt mai strânse ca hamurile unui cal de caleașcă), dar convertind până la urmă totul în vanitate și autoadmirație („Eu nu-mi aparțin mie însumi, aparțin artei mele”), el persistă cu încântare în sclavajul voluntar unde nu e loc nici pentru iubire, nici pentru înțelegere.” (Dumitru Chirilă în „Familia”, martie 1988).

Distribuţia:

Gerardo:  Daniel Vulcu
Doamna Helena Marowa:  Enikő Kovács
Profesorul Dühring:  Marcel Segărceanu
Miss Isabel Koeurne:  Lioara Bradu
Voci:
Müller:  Marcel Popa
Servitorul:  Nicolae Barosan
Liftierul:  George Voinese

Regia artistică:  Laurian Oniga
Scenografia:  Maria Maliţa
Coloana sonoră:  Mircea Piciu
Regia tehnică:  Elena Varlam
Sufleor:  Florenta Szabo
Lumini:  Vasile Blejan, Iosif Balogh
Sonorizare:  Alexandru Tudose

Data premierei:  2 februarie 1988

 

Trupa Iosif Vulcan:

Trupa Arcadia:

×

TOP