Folosim cookie-uri | We use cookies
×

Farsă tragică de Eugen Ionescu
Traducerea: Dan C.Mihăilescu

Text cu ambiții metafizice, după cum mărturisește însuși autorul, și revendicându-se ca model din farsa caragialiană „Conu Leonida față cu Reacțiunea”, piesa „Scaunele” aduce în prim-plan cuplul Bătrânul-Bătrâna, două personaje cvasi-anonime, fără biografie, ce trăiesc de ani și ani o viață de o platitudine exorbitantă, dominată de plictis, banal și repetiție: „De șaptezeci și cinci de ani, de când m-am căsătorit, în fiecare seară, dar absolut în fiecare seară, mă pui să-ți spun aceeași poveste, să-ți imit aceleași luni… mereu aceleași lucru… să mai vorbim și de altceva…” (Bătrânul). Și totuși, un eveniment cu conotații cu totul deosebite rupe această monotonie existențială: reuniunea la ei acasă a unor mari personalități – „savanții, proprietarii, păzitorii, episcopii, chimiștii, cazangiii, violoniștii, delegații, președinții, polițiștii, negustorii” și însuși Împăratul – va fi cadrul în care Bătrânul va transmite mai departe omenirii mesajul său de o viață. Neputința sa de a transpune în cuvinte această concluzie îl face să apeleze la serviciile unui Orator profesionist. În așteptarea acestuia, cei doi bătrâni se lasă cuprinși de o agitație frenetică primind oaspeții și furnizându-le scaune. Oaspeții, însă, sunt invizibili și treptat, bătrânii sunt copleșiți de aceste prezențe ce sunt de fapt niște absențe care se aglomerează până la a fi o mulțime zdrobitoare, sufocantă. Agitația atinge punctul culminant atunci când cei doi se pierd în colțurile opuse ale unei săli goale.

La sosirea Oratorului, liniștiți că nu au trăit în zadar, bătrânii se aruncă în gol pe două ferestre îndepărtate una de cealaltă; dar Oratorul este mut, iar gemetele sale neînțelese („He, mme, mm, mm”) seamănă cu cele ale necuvântătoarelor, echivalând, în fond, cu tăcerea.

În numărul din iulie 1956 al revistei „Spectacles”, Eugen Ionescu declara: tema piesei „Scaunele” „nu este mesajul, nici eșecurile în viață, nici dezastrul moral al bătrânilor, ci tocmai scaunele, adică absența persoanelor, absența Împăratului, absența lui Dumnezeu, absența materiei, irealitatea lumii, vidul metafizic – tema piesei este nimicul.”

Distribuţia:

Bătrânul:  Eugen Ţugulea
Bătrâna:  Ileana Iurciuc
Oratorul:  Ion Abrudan
Femeia în alb:  Roxana Ivanciu

Regia artistică:  Emil Gaju
Scenografia: Gyöngyi Újvárossy Kerekes 
Coloana sonoră:  Florian Chelu
Regia tehnică:  Florin Popescu
Sufleor:  Iuliana Chelu
Lumini:  Vasile Blejan, Iosif Balogh, Laviniu Goron
Sonorizarea:  Sorin Domide

Data premierei:  16 februarie 1995

×

TOP