Folosim cookie-uri | We use cookies
×

Stagiunea 1996-1997

de Wolfgang Borchert
Traducerea: H. Matei

Acțiunea piesei „Afară, fața ușii” se petrece în Hamburg, în 1945, în Germania proaspăt ieșită din al doilea război mondial. Desfigurat trupește și sufletește, soldatul Beckmann se întoarce acasă din Siberia, unde a fost prizonier timp de o mie de zile, pentru a descoperi că a pierdut totul: soția, căminul, credințele și iluziile. Toate ușile la care bate îi sunt închise și până și fluviul Elba pare să îi refuze sinuciderea. Apăsat de ororile războiului, de haos, violență, disperare, foamete și irațional, el caută cu fervoare un echilibru pe care nu îl va putea găsi. El e „unul dintre aceia care se înapoiază acasă și până la urmă nu se înapoiază totuși acasă, fiindcă acasă înseamnă afară, în fața ușii. Germania lor e afară, în noaptea ploioasă, pe stradă. Asta e Germania lor.” („Prolog”). Folosind mijloace expresioniste, dramaturgul german transmite un mesaj despre nevoia de speranță, de credință, de iubire, despre nevoia de Dumnezeu într-o lume alienată, care și-a pierdut orice sens ordonator.

de William Shakespeare
Traducerea: Virgil Teodorescu

Una dintre cele mai reprezentative comedii pastorale ale lui Shakespeare, „Cum vă place” desfășoară o acțiune plină de vitalitate, în care pasiunile, mai ales dragostea, pun în mișcare un grup pitoresc de personaje grupate în jurul unui duce ce și-a pierdut prerogativele – prin uzurparea tronului de către fratele său – și s-a refugiat în pădurea Arden, alături de câțiva curteni credincioși. La curtea ducelui uzurpator a rămas numai fiica ducelui legitim, Rosalinda, pentru a-i ține companie verișoarei și prietenei sale, Celia. Destinul fetelor ia o întorsătură cu totul specială când ducele uzurpator îi poruncește Rosalindei să își urmeze tatăl în exil, iar Celia decide să își însoțească în surghiun buna prietenă. Socotind că ar fi nesăbuit să călătorească în hainele lor scumpe, cele două domnițe se deghizează, asumându-și noi identități: Rosalinda devine tânărul țăran Ganymede, iar Celia – sora acestuia, Aliena. Ajungând și ele în pădurea Arden, fetele vor deveni părtașe la un șir de întâmplări prin care toate suferințele vor fi alinate și toate iubirile împărtășite. Idilelor Rosalinda-Orlando și Celia-Oliver li se adaugă altele două: Audrey-Tocilă și Thebe-Silvius.

Spectacol de teatru rock
Adaptarea scenică: Daniel Vulcu şi Mircea Chirilă după Ion Creangă

Distribuţia:

Ivan:  Ion Abrudan, Daniel Vulcu
Dumnezeu:  Alexandru Cornea
Sfântul Petru:  Ion Ruscuţ
Boierul:  Marcel Popa
Moartea:  Mariana Presecan
Fata  în casă:  Monalisa Basarab
Scaraoţchi:  Roxana Ivanciu
Dracul I:  Loredana Iuga
Dracul II:  Andra Tudor

de I.L.Caragiale

Acțiunea dramei „Năpasta” se concentrează în triunghiul Ion-Anca-Dragomir și dezvoltă, cu o tensiune dramatică manifestă, tema sângelui care cere sânge. Orbit de pasiunea erotică pentru Anca, Dragomir l-a ucis pe soțul ei, Dumitru. Tutunul, luleaua și amnarul victimei au fost găsite la pădurarul Ion și, în lipsa altui făptaș descoperit, acesta a fost condamnat la ani grei de ocnă. Nevinovat în ochii lumii, pentru sensibila intuiție a femeii, Dragomir este cu siguranță criminalul. Patima răzbunării o va urmări pe Anca preț de nouă ani și, pentru a-și duce la îndeplinire planul, ea se căsătorește cu ucigașului primului soț. În acești termeni, regizorul Radu Ghițulescu intuiește o lume mitică, arhetipală: „Situația femeia căsătorită cu ucigașul soțului său este destul de răspândită în arealul mitic balcanic” (din caietul-program al spectacolului). În timp ce Ion ispășește pentru un act ce nu l-a săvârșit și înnebunește, Dragomir evoluează de la încredere la disperare și ură față de cea pe care a iubit-o. Mai mult, el e bântuit de vedenii și vise, stafia lui Dumitru îl urmărește pretutindeni, iar panica sa, cultivată consecvent de Anca, îl va duce spre prăbușirea finală. După cum observă criticul V. Fanache în „Caragiale” (1984), situația imaginată în „Năpasta” dovedește „un echilibru clasic între pedeapsa care cade pe capul nevinovatului Ion și cea de care va fi lovit, fără cruțare, Dragomir, adevăratul vinovat. (…) Nebunia lui Dragomir crește cu cât se încăpățânează să ascundă un adevăr din ce în ce mai evident, în timp ce nebunia lui Ion se manifestă din pricină că nu reușise să dezvăluie un adevăr prin care și-ar fi putut recupera demnitatea.” O dată cu apariția lui Ion, evadat din ocnă, rațiunea lui Dragomir se degradează sub ochii spectatorului.

Comedie în două părţi de Friedrich Dürrenmatt
Traducerea: Aneta Dobre

Situată în clasica antichitate elenă, piesa „Proces pentru umbra unui măgar” demonstrează fără echivoc că slăbiciunile omenești rămân actuale în toate timpurile, concretizându-se prin „alterarea relațiilor interumane din cauza fie a prostiei, fie a rapacității, fie a ambițiilor, fie a alienării personalității într-un anume context social. Toată tevatura pricinuită de faptul că un ins [dentistul Struthion] care a închiriat un măgar a profitat de umbra acestuia pentru a se feri de arșiță, stârnind astfel mânia proprietarului [Antrax]– care s-a adresat justiției susținând că el a închiriat doar animalul, nu și umbra lui – se transformă într-un tablou vivant, de natură absurdă, realizat în tușe violente. Este bine urmărită deturnarea pretextului inițial spre alte interese, până când disputa se convertește într-o imensă campanie publicitară, cu obiective comerciale, dar mai ales politice, avocații  [Phisignata și Polyphonos] celor două părți implicate în proces ajungând liderii a două partide concurente: partidul umbrelor și partidul măgarilor. Grotescul se insinuează de la primele confruntări, de la modul asemănător în care fiecare parte strigă că vrea dreptate, dar fiecare înțelegând cu totul altceva prin această dreptate, și se amplifică pe măsură ce intervalul dintre formă și fond se mărește, pe măsură ce sensurile se deturnează, pe măsură ce logica se repliază în fața ofensivei absurdului.” (Dumitru Chirilă în „Familia”, nr. 3/1997). Deoarece niciuna din tabere nu cedează, conflictul se îndreaptă spre un deznodământ previzibil – războiul – însă un război din care nimeni nu iese învingător, dimpotrivă, un foc imens distruge

de Plaut
Traducerea: Nicolae Teică

Un căpitan macedonean a cumpărat-o pe sclava Phoenicia de la Ballio, neguțătorul de femei, pentru 2000 de drahme, plătind pe loc 1500. Fata îi va fi trimisă prin mesagerul său, Harpax, care îi aduce lui Ballio cele 500 de drahme lipsă. Calidorus, fiul unui nobil atenian e îndrăgostit de fată și i se lamentează sclavului său, Pseudolus. În continuare, inventivul sclav, jucăuș, persiflant, gata să-i înșele pe toți cu dezinvoltură, interceptează mesajul căpitanului și, după câteva stratageme abile, i-o duce pe Phoenicia tânărului său stăpân, permițând împlinirea dragostei celor doi.

Versiunea scenică de factură postmodernă, semnată de Tudor Chirilă după textul lui Plaut aduce această intrigă în actualitate, într-o lume crepusculară, ușor promiscuă, lipsită de orizont, un fel de ghetto care își găsește unicul refugiu în existența Zeului și a Zeiței (personaje imaginate de regizor). Însă nici aceștia nu sunt niște ființe mitologice autentice, prezența lor, ce evoluează de la eleganță la ironie și batjocură, sugerând tocmai imposibilitatea oricărei salvări.

×

TOP