Folosim cookie-uri | We use cookies
×

Stagiunea 1998-1999

Comedie în două părţi de  Aristofan
Traducerea: Alexandru Miran

În „Adunearea femeilor”, Aristofan investighează diferenţele, relaţiile şi tensiunile dintre rolurile atribuite bărbaţilor şi femeilor în sociatatea greacă antică. Un grup de femei conduse de Praxagora revendică pentru ele conducerea vieţii publice, după ce bărbaţii şi-au dovedit incapacitatea. Identificând defectele microcosmosului atenian şi dispreţuind democraţia confuză şi instabilă, Aristofan găseşte un remediu paradoxal: o democraţie integrală, utopică, sugerând chiar că mentalitatea comunistă nu aparţine exclusiv epocii moderne. În noua organizare impusă de femei, statul de ocupă de fiecare cetăţean atenian şi toate bunurile şi practicile, inclusiv sexualitatea, devin comune. Care sunt însă şansele de reuşită ale unei asemenea revoluţii imaginare?

Dramă în două părţi de Giuseppe Berto
Traducerea şi adaptarea: Doru Fîrte

Povestea de dragoste emoționantă a doi oameni care nu pot trăi nici împreună, nici separat… Un muzician venețian atins de o maladie incurabilă își cheamă fosta soție să îl viziteze, fără a-i dezvălui motivul acestei invitații. Plimbându-se pe străzile și pe canalele fermecătoare ale Veneției, cei doi rememorează într-o serie de flashback-uri momentele fericite, dar și dificultățile căsniciei lor. Amintirile îi apropie din nou, iar întâlnirea este învăluită de magia romantismului total. Însă timpul nu mai are răbdare cu ei…

Comedie în două părţi de Beaumarchais
Traducerea: Valentin Lipatti

Contele Almaviva, îndrăgostit în secret de o frumoasă tânără pe care a întrezărit-o la Madrid, pune la cale, împreună cu bărbierul Figaro, odinioară valetul său, o stratagemă prin care să își întâlnească și să își cucerească iubita, pe nume Rosina. Pentru a se asigura că fata îl iubește cu adevărat pe el și nu averea sa, Contele își asumă falsa identitate a unui student sărac, numit Lindor. Vestea că tutorele Rosinei, bătrânul doctor Bartholo, o va lua de soție a doua zi, îi face pe cei doi să grăbească succesiunea întâmplărilor. Cu ajutorul lui Figaro, inventiv și descurcăreț, Contele pătrunde în casa lui Bartholo deghizat în soldat, respectiv în Alonzo – înlocuitorul profesorului de muzică al Rosinei și, în pofida vigilenței bătrânului tutore, cei doi tineri reușesc să schimbe câteva bilețele și cuvinte de dragoste. La miezul nopții are loc o nouă întâlnire secretă, în cadrul căreia cei doi îndrăgostiți se căsătoresc fără să stea pe gânduri, în prezența unui notar ajuns din greșeală în casa lui Bartholo. Dincolo de trama prin care dragostea este repusă în drepturile sale firești, „Bărbierul din Sevilla” trăiește, peste secole, prin vigoarea tiradelor, verva dialogului, logica argumentării și armonia ideilor, dar și prin energia nesecată a lui Figaro, care, făcându-și prin această piesă prima apariție pe scena literară, a devnit, în timp, un adevărat arhetip.

Dramă de Jean Genet

Contele Almaviva, îndrăgostit în secret de o frumoasă tânără pe care a întrezărit-o la Madrid, pune la cale, împreună cu bărbierul Figaro, odinioară valetul său, o stratagemă prin care să își întâlnească și să își cucerească iubita, pe nume Rosina. Pentru a se asigura că fata îl iubește cu adevărat pe el și nu averea sa, Contele își asumă falsa identitate a unui student sărac, numit Lindor. Vestea că tutorele Rosinei, bătrânul doctor Bartholo, o va lua de soție a doua zi, îi face pe cei doi să grăbească succesiunea întâmplărilor. Cu ajutorul lui Figaro, inventiv și descurcăreț, Contele pătrunde în casa lui Bartholo deghizat în soldat, respectiv în Alonzo – înlocuitorul profesorului de muzică al Rosinei și, în pofida vigilenței bătrânului tutore, cei doi tineri reușesc să schimbe câteva bilețele și cuvinte de dragoste. La miezul nopții are loc o nouă întâlnire secretă, în cadrul căreia cei doi îndrăgostiți se căsătoresc fără să stea pe gânduri, în prezența unui notar ajuns din greșeală în casa lui Bartholo. Dincolo de trama prin care dragostea este repusă în drepturile sale firești, „Bărbierul din Sevilla” trăiește, peste secole, prin vigoarea tiradelor, verva dialogului, logica argumentării și armonia ideilor, dar și prin energia nesecată a lui Figaro, care, făcându-și prin această piesă prima apariție pe scena literară, a devnit, în timp, un adevărat arhetip.

de Dan Mihu
Premieră absolută

„Scrisă pentru un singur personaj, piesa este o monodramă care problematizează lipsa comunicării între intelectualul rasat și societatea de consum. Protagonistul poartă o „discuție” în contradictoriu cu un al doilea personaj absent [propria voce, înregistrată pe bandă de magnetofon], care-l ispitește mereu să se lepede de lumea iluzorie, pentru a accepta stearpa realitate cotidiană, „cu oamenii și războaiele lor meschine”. Este o luptă surdă cu malformația sinelui său. Eroul „vede” idei („Realitatea nu există, este doar o iluzie”) și preferă să viețuiască într-un univers construit (aranjează scaunele în scenă, explică unde este baia, bucătăria, etc.), nu într-unul dat. Încercările de a-l schimba eșuează. Deși nu reușește întotdeauna să dibuiască drumul spre bibliotecă (echivalentul găsirii izbăvitorului fir al Ariadnei), personajul nu prinde nici contur lumesc („Refuz realitatea!”), făcând echilibristică pe muchia psihanalizei. Mai mult decât faptul că nu se poate decide, drama lui constă în așteptarea „cu plictiseală, fără chef și fără regrete”, a morții. Un câine hăituit și fără stăpân. Stăpân pe care nu vrea și nici nu poate să-l aibă, simțindu-se confortabil în condiția lui. Finalul piesei capătă tensiune: protagonistul scoate un pistol și, când toată lumea se aștepta să-și pună capăt zilelor, își aprinde cu el o țigară. Lumina se stinge, cortina cade. S-a sinucis sau nu personajul?” (Florin Șipoș, „Jurnal Bihorean”, 1 februarie 1999).

Comedie de I.L.Caragiale
120 de ani de la premiera absolută 

„O noapte furtunoasă”, cunoscuta piesă a lui I.L.Caragiale evocă un timp nu prea îndepărtat şi deloc idealizat, un timp în care caracterele umane oglindesc moravuri şi situaţii absolut hilare, demne de subliniat, întrucât putem regăsi tipologii actuale, făcând doar un mic exerciţiu de recunoaştere. Jupân Dumitrache Titircă, zis şi Inimă-Rea, căpitan în garda civilă şi militant politic liberal, este un om care se respectă şi vrea să fie respectat, cu precădere în „onoarea lui de familist”. Foarte revoltat din pricina „bagabonţilor” care au umplut lumea, Dumitrache îi povesteşte amicului Nae Ipingescu cum de două săptămâni, un „amploiat” îi fierbe zilele, uitându-se după cucoane: Veta – soţia şi Ziţa – cumnata sa. Veta, însă, căsătorită de tânără cu Dumitrache, bărbat „copticel”, are o aventură amoroasă cu Chiriac, omul de încredere al căpitanului. Culmea comicului este atinsă când din stradă, Dumitrache, care îşi face rondul de noapte, îi strigă lui Chiriac, strâns îmbrăţişat cu Veta, să vegheze la onoarea lui de familist.

de  Mihail Sebastian

„Steaua fără nume” evocă un orășel generic-anonim de provincie situat pe parcursul București-Sinaia, în gara căruia nu opresc trenurile rapide. Fapt fără precedent în existența urbei, luxosul accelerat de București oprește într-o seară pentru a debarca un pasager fără bilet și fără acte, o tulburătoare necunoscută. Aflat la gară pentru a-și prelua cartea de astronomie (pasiunea sa absolută), profesorul de liceu Marin Miroiu, vrăjit de apariția superbe doamne din lumea bună și îndepărtată, îi oferă modesta sa locuință ca adăpost pentru o noapte. Aceasta va fio noapte magică, în care cerurile se deschid și în care Mona și Marin Miroiu, au, fiecare prin celălalt, revelația altei lumi, revelație din care se naște iubirea. Dar visul ia sfârșit în zori, sub forma banalului cotidian și a perspectivelor deloc atrăgătoare oferite de viața în micul târgușor. Deși transfigurată de întâlnirea cu Miroiu, Mona va pleca totuși alături de admiratorul ei, Grig, sosit cu automobilul să o recupereze. Dar, întâlnirea nu a fost zadarnică: deși stelele nu se întorc niciodată din drumul lor, flacăra lor continuă să lumineze din înalturi.

×

TOP