Folosim cookie-uri | We use cookies
×

Stagiunea 1999-2000

Comedie poliţistă de Robert Thomas

„Asasinul se află printre noi? (Opt femei)” este o farsă poliţistă ingenioasă, punctată de lovituri de teatru spectaculoase, dar înzestrată şi cu o vizibilă dimensiune satirică. Marcel, cap de familie aparent grijuliu, în jurul căruia gravitează, cu mai multă sau mai puţină importanţă, opt femei din generaţii succesive, este găsit într-o dimineaţă în camera sa cu un cuţit înfipt în spate. Din acest moment, camera este închisă până la venirea poliţiei şi în casa izolată se porneşte o anchetă spontană, în care fiecare dintre cele opt devine, pe rând, detectiv şi suspect. În această sarabandă a bănuielilor se revelă relaţii dificile, secrete surprinzătoare şi incomode, trăsături de caracter ascunse şi sentimente ilicite. Acuzaţiile şi explicaţiile se înlănţuie, în timp ce alte complicaţii vin să sporească ceea ce autorul Robert Thomas înţelege şi cultivă prin sintagma „suspans comic”: poarta este blocată, telefoanele tăiate, câinii otrăviţi, maşina defectă, pistolul şi medicamentul salvator dispărute de la locul lor. „O piesă poliţistă fără un cadavru nu e piesă poliţistă. Şi cu cât e mai … mort cadavrul, cu atât e mai bine” (regula 7 din cele 18 reguli obligatorii ale genului, formulate de Van Dine şi aplicate piesei poliţiste). Or, deznodământul piesei „Asasinul se află printre noi?” contrazice flagrant această regulă, căci Marcel nu e mort, ci a înscenat împreună cu fiica sa, Catherine, întreaga istorie pentru a vedea adevărata situaţie printre cei apropiaţi. Exasperat că este înşelat şi minţit, Marcel părăseşte definitiv alături de Catherine coaliţia celor opt femei din anturajul său.

de I.L.Caragiale

Decorul farsei într-un act „Conu Leonida față cu Reacțiunea” este o modestă odaie de mahala bucureșteană. Aici, Conu Leonida, pensionar, stă de vorbă cu Efimița, consoarta lui, despre situația politică a țării. Accentul cade pe pofta nestăvilită a bătrânului de a-și lăuda însușirile, meritele sale de „republican”, a cărui familie a stat în frunte și la ’48, și la ’90, și la ’96 (aluzii la viața politică de după căderea comunismului). Conu Leonida își imaginează că a făcut și el parte odinioară din înfăptuitorii revoluției, evocând cu nostalgie trecutul luminos. Comicul rezultă din descrierea evenimentelor și a ambianței, cu „steaguri, muzici, chiote, tămbălău, lucru mare și lume, lume …”, astfel încât idealizata revoluție devine nici mai mult nici mai puțin decât un bâlci popular. Coana Efimița întreține cu termeni superlativi această vorbărie goală și ridicolă, de fapt înțelegând prea puține din câte aude. În liniștea căminului conjugal, cei doi se declară cei mai aprigi susținători ai republicii, pe care ar apăra-o cu prețul vieții. Însă când sunt treziți din somn de bubuituri, chiote, salve și strigăte, soții se sperie cumplit că a izbucnit revoluția și sunt pregătiți să fugă la Ploiești – capitala republicanismului caragialean.

Anul Internaţional Eminescu

Spectacol de poezie pe versuri de Mihai Eminescu

Selecţia versurilor, scenografia, ambianţa sonoră din creaţia compozitorului Jean Michel Jarre, interpretarea şi regia artistică:  Eugen Ţugulea

Lumini:  Iosif Balogh, Sorin Precup
Sonorizare:  Sorin Domide

Data premierei:  15 ianuarie 2000

de Eugen Ionescu
Traducerea: Mariana Şora

Piesa absurdă „Delir în doi, în trei… în câţi vreţi” reia o temă predilectă a teatrului ionescian: cea a cuplului a cărui existenţă se bazează pe deriziuni, pe fleacuri cărora li se acordă o importanţă capitală prin abolirea oricărui sistem de valori. De şaptesprezece ani împreună, El şi Ea se confruntă cu lipsa de comunicare. Micul război conjugal se construieşte în jurul dilemei dacă broasca ţestoasă şi melcul sunt sau nu unul şi acelaşi animal. Cearta pare a fi modul existenţial esenţial al celor două personaje, dar şi al cuplului secundar, al Vecinilor, care parcurge aceleaşi stări. Avem de a face cu o dispută aprigă, cu invective şi hărţuieli despre nimic, în fond; este un mod de a discuta despre ceva, dar şi de a răspunde tulburărilor de afară. Căci şi în lumea exterioară se duce un război generic, fără nume, care afectează chiar şi apartamentul în care locuiesc El şi Ea. Nici acest război nu are vreun sens: „Cel puţin, când se bat, la început nu ştiu de ce o fac, îşi descoperă în timp motivele. Nu-şi depăşesc motivele, sau, dacă le depăşesc, atunci totul se canalizează înspre un sens, iar când se termină totul, trebuie să reînceapă.” Absenţa confruntării declanşează panica: „A izbucnit pacea. Au făcut pace. Şi cu noi ce-o să se întâmple?”

de Matei Vişniec

„Timpul nu poate vindeca decât rănile vindecabile” ar putea fi moto-ul unei piese în care destinul uman este proiectat pe fundalul unei lumi sfâşiate de aberaţii existenţiale. Este vorba despre războiul din Bosnia (sau despre orice alt război), în care ororile nu înseamnă doar bombardamente, gropi comune, oameni mutilaţi, ci şi drame psihice determinate, printre altele, de viol, transformat în instrument şi consecinţă a confruntării armate. Prin imagini concrete cutremurătoare, războiul este „transformat într-un cadru-simbol a tot ce înseamnă profanarea individului, indiferent de timp şi spaţiu.” (Dumitru Chirilă, articolul „Peste vitregiile momentului” în „Familia” nr. 11-12/1999). Pe acest fundal se împletesc destinele a două femei – Kate, psihiatru american care lucrează la un centru pentru femeile violate şi Dora, una dintre sutele de victime.

Adaptare liberă după Raymond Queneau de Daniel Vulcu şi Mircea Morariu

„Din Queneau este reținută o întâmplare, o mică povestire, un eveniment petrecut într-un autobuz, un incident între doi călători dintre care unul purta o pălărie moale, cu șnur în loc de panglică și îi lipsea un nasture la pardesiu. Acest episod, cu detaliile sale, este relatat în fel și chip, întors pe față și pe dos, deschizându-se de fiecare dată o altă perspectivă comică. După ce e jucat inițial „obiectiv”, el e „povestit” ba de un arab care vorbește aproximativ românește, ba de un oltean, ba de un cioban ardelean, ba de o bunicuță, ba de o gitană, ba de o franțuzită, ba „făcându-se” un cunoscut personaj din perioada podurilor de flori de peste Prut; în alt moment devine text de muzică la modă, pretext de parodiere a telenovelelor, este „filtrat” prin urechile sclerozate ale unui bătrân decrepit sau este prilej de joacă, de amuzament cu jumătăți de cuvinte sau cuvinte combinate.” (Dumitru Chirilă în „Familia” nr. 1, ianuarie 2000).

de Jean-Paul Sartre

Scrisă la sfârşitul războiului, piesa „Uşi închise” înglobează o serie de teze pe care Sartre avea să le reia mai târziu în opere fundamentale ce dezvăluie un scriitor ce se ridică în mod constant împotriva modurilor tradiţionale de gândire. La fel stau lucrurile şi în piesa „Uşi închise”, în care este imaginat un spaţiu strâmt, închis, de unde nu există cale de ieşire şi relaţiile dintre oameni sunt extrem de degradate. Spaţiul respectiv este chiar Infernul, organizat ca un adevărat sistem de opresiune, în care nu este nevoie de călăi, aparate de tortură sau focuri veşnice; aici, fiecare suflet este călăul altor suflete, prin prezenţă, prin acuzaţii şi examene de conştiinţă: „Călăul este fiecare dintre noi pentru ceilalţi doi”) Personajele care populează Infernul sunt reporterul Garcin, funcţionara Ines şi aristocrata Estelle, trei firi suficient de diferite pentru a nu putea coexista în armonie. Ei vor fi obligaţi să-şi recunoască propriile păcate – adulter, pruncucidere, înşelăciune, laşitate, răutate, manipulare odioasă), dorinţe ilicite şi amintiri neplăcute şi să le descopere pe ale celorlalţi, fiind forţaţi să accepte că în Infern nu se ajunge din întâmplare: „Suntem între noi, între criminali.” Când uşa elegantului salon-celulă se deschide, niciunul nu îndrăzneşte să iasă, pentru că s-au convins că nu mai au unde să se ducă, condamnarea însemnând să rămână împreună pe veci, continuând să se hărţuiască reciproc, să se suspecteze, să se mintă să îşi contrarieze gusturile şi convingerile. Aşadar, contrar reprezentării cunoscute, nu este nevoie să coborâm pentru a ne regăsi în Infern. Întreaga cruzime a Iadului poate fi întâlnită în saloanele cele mai confortabile şi în compania oamenilor celor mai prezentabili, conform concluziei sartriene devenită aforism: „Infernul sunt ceilalţi”.

×

TOP