A szöveg innen származik LiterNet.ro

Răzvan Rocaș: „Lucruri pe care le știu ca fiind adevărate” este un text care provine dintr-o dramaturgie poate mai puțin explorată la noi: dramaturgia australiană. Cum ai ajuns la acest text? Ce ți se pare cel mai ofertant din punct de vedere regizoral?
Vlad Bălan: Eram familiarizat cu dramaturgia lui Andrew Bovell. Am văzut acum mulți un spectacol la Ploiești, Când ploaia se va opri; era regizat de Radu Afrim. Am văzut și-un spectacol de dizertație care avea la bază acest text și, cumva, mi-a rămas în minte. Noi, inițial, în discuțiile cu Vichi (Victoria Balint – manager interimar Teatrul Regina Maria) aveam un alt plan; trebuia să facem o dramatizare după un roman. A fost o situație complicată cu drepturile și până la urmă am ajuns să fac alte propuneri. Mi-am amintit de acest text și mi-am zis să-l citesc – eu aveam doar impresia spectacolului de dizertație văzut. L-am citit și știu că m-a lovit din prima, i-am trimis și i-am zis „Asta cred că e!”. S-a potrivit în totalitate: și Bobi Pricop a zis „Da, eu susțin” imediat – el știa deja textul. Am avut parte de mare susținere în sensul acesta și mi s-a părut potrivit și pentru că am senzația că e un text destul de clasic, ca structură, la nivel de poveste. E un text care tratează această prăpastie între generații și o face cu mare înțelepciune, fără să dea verdicte. Mi se pare că trăim într-un moment în care ne polarizăm în două direcții – conservatoare și progresistă. De obicei, asta caut: texte care se poziționează în zona gri.

R.R.: Din punct de vedere tematic, textul este complex, abordând anumite subiecte care pot să reprezinte o provocare pentru un public mai conservator, cu o dinamică a personajelor complicată. Care este direcția pe care îți dorești s-o examinezi în mod special? Ce îți dorești să scoți în evidență prin acest text și prin aceste teme?
V.B.: Mă interesează cum, din cauza unor principii, ale unor ideologii, persoane din aceeași familie ajung să se certe. Și noi parcurgem astfel dispute… adică toată situația cu anularea alegerilor din decembrie știu că au născut multe conflicte în multe familii. Am colegi care și-au descoperit părinții sau bunicii de altă a spectrului politic. Am citit și am ascultat podcasturi despre cum noi am mai parcurs genul acesta de momente de fisură socială. În anii ‘90 știu că a fost toată discuția, votăm Iliescu sau nu, pro sau contra. Noi întotdeauna ne-am aflat la această limită și ce mi se pare interesant, de fapt, este că am senzația că textul acesta nu se situează de-o parte sau de alta, ci, dimpotrivă, creează o punte. Fundamental, este un text despre dragoste, despre familie, despre ce ne aduce împreună mai degrabă decât despre ce ne separă.

R.R.: Care consideri că au fost principalele provocări și dificultăți în procesul de lucru, din toate punctele de vedere?
V.B.: E un text care se bazează foarte mult pe actori și poate să fie un mare atu, dar, în același timp te pune într-o situație de incapacitate; impune, de fapt, foarte multă responsabilitate pe fiecare membru al distribuției și nu cred că e genul de spectacol în care poți să te ascunzi în spatele unor artificii. E o poveste care funcționează prin personaje; povestea se dezvoltă prin personaje și nu prin altceva. Adică da, am folosit diverse instrumente, dar ele funcționează doar ca să augmenteze niște momente, dar, fundamental, cred că povestea poate funcționa și în sala de repetiție și așa ar trebui să fie. E frumos pentru că, și eu actor la rândul meu, îmi place să lucrez cu actorii și cred că, undeva, asta m-a fascinat cel mai tare la procesul regizoral. În același timp, impune o mare responsabilitate pe umerii tuturor din echipă. Asta pe de-o parte. La nivel personal, ideea de a sta departe de propria familia și, cum este un text despre copilărie, lucrând la acest spectacol, m-am trezit de foarte multe ori gândindu-mă la fetița mea, fiindu-mi dor de ea, gândindu-mă la părinții mei, la soția mea. E foarte ciudat că, de fapt, lucrezi și dai exemple din propria viață.

R.R.: Spectacolul va avea loc la Sala Transilvania. Cât de esențial este spațiul pentru succesul spectacolului? Crezi că intimitatea pe care o creează o sală de tip studio ajută la conturarea unei conexiuni mai profunde, respectiv o receptare mai empatică a publicului?
V.B.: În perioada în care am început să merg la teatru, l-am descoperit prin intermediul sălilor de tip studio. Primele spectacole care m-au atins puternic au fost în săli de tip studio. Cred că are legătură și cu momentul în care am descoperit dramaturgia contemporană și că teatrul nu e doar acea chestie cu costume de epocă, în care niște unii vorbesc pe o scenă. Personal, sunt un mare fan al lor și, ca regizor, prefer să lucrez într-o astfel de sală poate și pentru că am senzația că actorii pot să joace mai naturalist într-un fel. Pe de altă parte, în primele zile când am ajuns aici, ni s-a făcut propunerea să facem un spectacol la Sala Mare și decorul s-ar fi integrat. Am mers, am văzut ambele spații. Evident că-mi plac și Sălile Mari. Pe de-o parte, m-a flatat și bucurat că puteam să lucrez la Sala Mare, dar vorbind cu Gabi (Albu – scenografa spectacolului) și văzând ambele spații, am considerat că la Sala Mare ar fi doar un decor, pe când la Sala Transilvania poate să fie o lume care te invadează. Cred că dimensiunile pe care le-am gândit pentru decor au legătură cu asta, că vrem să fie un tip de experiență prin care să te simți parte din poveste, nu să ai confortul de-a sta în scaunul tău și atât.

R.R.: La bază ești actor. Ce te-a atras către regie? Cum a început pentru tine acest drum? Cât din experiența ta de pe scenă aduci pe scaunul regizoral? Cât de diferit este Vlad Bălan regizorul în contrast cu Vlad Bălan actorul?
V.B.: Cred că întotdeauna am avut o tendință către regie. Îmi aduc aminte că încă din facultate lucram cu o trupă de liceeni. Gândindu-mă acum, retroactiv, am crezut inițial că îmi plăcea doar procesul pedagogic, dar îmi plăcea și ideea de a genera o lume. Pedagogia îmi place în continuare și e ceva ce mă atrage, dar există un soi de repetitivitate în procesul pedagogic: tu trebuie să reiei aceleași exerciții, aceeași zonă dramaturgică și o faci din nou și din nou cu diverși studenți. Când ai grupuri de liceeni, ai niște jocuri introductive și, ulterior, faci niște pași. Îmi aduc aminte că, pur și simplu, la un moment dat, înainte de pandemie, eram foarte aproape de burnout, munceam foarte mult, dar simțeam că-mi lipsește ceva. Perioada de pauza mi-a conturat această idee de a regiza un spectacol. Pe-atunci aveam doar curiozitatea de a explora un text de la un capăt la altul, nu doar scene cu actorii și cum e să construiești un univers. Faptul că spectacolul (Efecte Secundare) a fost bine primit și a fost luat în FNT mi-a dat un soi de încredere în propria persoană și, într-un fel, a fost și stimulentul să o fac din nou. După care am mai făcut un spectacol; și acolo a fost un proces de lucru foarte frumos. Apoi a avut loc întâlnirea cu Bobi (Pricop). A venit și a văzut un spectacol, Risipire de la unteatru, m-a sunat și mi-a spus să dau la master la Cluj-Napoca. Gradual, am mai făcut două spectacole, acesta fiind al cincilea. Din punctul acesta de vedere, se construiesc tot mai multe lucruri și mă entuziasmează că în sfârșit am bugete să pot să clădesc lumile acelea așa cum visez. Lucrând în teatrul independent, trebuie să te descurci cu două scaune și o masă, cu decor adus de-acasă. Până acum, eram obișnuit să pierd bani.

În ceea ce privește dualitatea regizor-actor, pentru mine sunt instrumente diferite. Evident că mijloacele de analiză ale unui text sunt aceleași, doar că îmi place să cred că atunci când lucrez cu un regizor – că am mai întâlnit această teamă a regizorilor față de actorii care fac regie – încerc să completez universul pe care mi-l propune, să mă integrez, să fiu parte și să ajut. Nu încerc niciodată să propun altceva, să-mi dau cu părerea despre viziunea lui; nu cred că acela e rolul meu acolo. Cred că pur și simplu sunt două lucruri diferite.

R.R.: Munca ta artistică se desfășoară predominant în București. Cum este pentru tine această schimbare, de la capitală în provincie, să lucrezi într-un teatru nou, cu oameni noi?
V.B.: E prima experiență de acest gen, când vin, mă întâlnesc cu actorii și propun text în funcție de ei. Pe o parte dintre actori îi mai știam pentru c-am mai văzut spectacole în FNT, pe alții i-am văzut pentru prima oară. Pe de-o parte, pentru mine, este foarte plăcut să ai luxul timpului pentru că am senzația că procesul de-aici merge mult mai lin, în sensul în care sunt mult mai multe ore alocate repetițiilor; în București, oamenii aleargă dintr-o parte în alta. Ideea de a lucra 8 ore pe zi la un spectacol e aproape imposibilă. Ideea de a avea un timp, seara, de la 18:00 la 22:00, e imposibilă pentru că actorii ori au spectacole, ori dacă au două seri libere pe săptămână, vor să stea și ei cu copii. Pe de altă parte, ca să nu pară că zic doar împotriva actorilor din București, am impresia că lipsa timpului îi provoacă și pe ei, de multe ori, să facă lucrurile mai repede pentru că au chestii de rezolvat. Nu știu cum e mai bine: acum am senzația, la finalul repetițiilor, că aici a fost un proces mai profund, că am putut să repetăm mai mult. Nu-mi dau seama până la capăt. Este foarte interesant și mă bucură că am fost primit de trupa de la Oradea într-un mod călduros -profesional, m-au primit foarte bine; mi se pare că ne-am înțeles foarte bine. S-a repetat în pace și armonie, fără urlete. Dincolo de acest lucru, inclusiv la nivel uman: după ce au plecat soția și fiica mea, care au stat în primele nouă zile, au început să-mi scrie – „Hei! Vrei să ne vedem? Știu că ești singur.” – și a însemnat foarte mult că nu m-am simțit ca un străin într-un oraș necunoscut.

R.R.: Dacă ar fi ca spectatorii să rămână cu un lucru odată ce ies din sala de spectacol, care ți-ai dori să fie acela?
V.B.: Nu pot să-mi închipui sau să intuiesc ce se întâmplă în mintea altei persoane. Cu siguranță, în momentul în care am ales textul, am făcut-o pentru că, pe de-o parte, a accesat ceva personal pentru mine; pe de altă parte, pentru că eu am această senzație că acel personal din mine este ancorat în universal. Deoarece, fundamental de-asta mergem la teatru: în momentul în care toți reacționăm la același lucru, plângem pentru același lucru, ni se certifică faptul că nu suntem de fapt singuri și că ceea ce simțim e ca o undă care ne leagă pe toți. Într-un fel, simt că suntem într-o perioadă în care trebuie să creăm punți între noi și am convingerea că rețelele de socializare au dus la polarizarea graduală a societății. Cred că e momentul să începem să fim puțin mai toleranți cu punctul de vedere al celorlalți.