A szöveg innen származik Republika Kritica / autor: Tudor-Costin Sicomaș

Încep din ce în ce mai mult să călătoresc prin țară. Și acest lucru duce deseori la momente de reverie, de bucurie, de fericire pur și simplu. Dar și la momente de invidie (pozitivă, ce-i drept), pentru că descopăr sau redescopăr orașe, locuri cu mult mai frumoase și mai bogate decât capitala noastră „dragă”. Două dintre aceste orașe pe care le-am redescoperit în ultimul timp sunt Clujul și iată, acum, Oradea. Cel puțin în cazul acestuia din urmă, am fost de-a dreptul vrăjit de frumusețea zonei centrale prin care m-am plimbat și care mi-a purtat gândurile și sufletul direct în Viena barocă și în cea a începutului de secol XX. Eleganța clădirilor care îmbină stilul acela încărcat al cărui nume provine din portugheză și stilul Secession dau Oradei un aer de poveste care nu are cum să nu te învăluie și să te poarte înapoi în timp.

Ei bine, la toată această vrajă sublimă se adaugă și bucuria regăsirii unui teatru absolut superb din punct de vedere arhitectonic cu o trupă de actori de excepție. Pe mulți dintre ei îi știam din urmă cu mulți ani, când am avut șansa de a urmări acea deja legendară montare a Scripcarului pe acoperiș. Trupa „Iosif Vulcan”, căci despre ea vorbesc, este formată din artiști din mai multe generații, toți însă aducând mereu, în fiecare spectacol, un suflu proaspăt, o energie aparte pe care rar o întâlnești la o trupă (atenție, spun trupă, ca și colectiv, nu actori, ca individualități!!!). 

Aflându-mă așadar într-o scurtă escapadă în frumosul oraș de pe Criș, nu am vrut, nu am putut să ratez întâlnirea cu câțiva dintre acești actori cu totul deosebiți. Așa că am ales spectacolul regizat de Vlad Bălan, Lucruri pe care le știu ca fiind adevărate, un text incredibil de bine scris de Andrew Bowell, pe care l-am descoperit în seara asta la Sala Transilvania într-o montare tulburătoare. Piesa lui Bowell poate să nu pară o capodoperă, la prima vedere. Și totuși este o bijuterie rară în tabloul dramaturgic contemporan. Căci nu este doar povestea unei familii imperfecte, ci prezintă prototipuri umane general valabile spațial și temporal, iar acest aspect ridică foarte mult nivelul unui text care în alte condiții de scriitură ar fi putut cădea în banal. Andrew Bowell știe, însă, să exploateze toate situațiile dramatice ale acestor personaje – create și ele în filigran din punct de vedere psihologic – ducând totul dincolo de o desuetă dramă de familie. Întreaga atmosferă emanată de text, stilul construcției textului – monologurile-confesiune alternând cu episoade întregi de flashback-uri – mi-a inspirat o fastă întânire dintre Cehov, Eugene O’Neill și Arthur Miller. Tensiunile dintre părinți amintesc de Toți fiii mei și chiar Moartea unui comis voiajor, atitudinea ușor delăsătoare pe alocuri a personajelor face subtile trimiteri la neputințele cehoviene, iar caracterul tragi-comic se simte influențat de marile texte ale lui O’Neill. A nu se înțelege că vorbim de o copiere a stilurilor. Nicidecum! Andrew Bowell și-a creat propriul său stil dramaturgic, împrumutând elemente din cei amintiți mai sus.

​Iar ceea ce a făcut Vlad Bălan din acest text nu este cu nimic mai prejos decât o capodoperă de miniatură teatrală filigranată la rându-i, un spectacol de o curățenie artistică, de o puritate a interpretării, o montare în care regia este vizibilă și, totuși, regizorul însuși face un pas în spate spre a pune în valoare fiecare actor, subliniind totodată excelent atât personajele ca individualități, cât și relațiile atât de complexe, de complicate, dintre ele. Cred, de altfel, că cel mai însemnat aspect al acestui spectacol este senzația aia de unitate, de echipă, de grup care trage în același timp spre același țel, un aspect pe care până de foarte curând nu l-am prea văzut în teatrul bucureștean, dar care simt că în teatrele din celelalte orașe ale țării exista de mai multă vreme. Cred că ăsta e și unul dintre motivele pentru care îmi e destul de dificil să analizez fiecare actor în parte, căci ei întregesc o imagine de ansamblu puternică a acestei familii australiene nu mai imperfecte decât oricare altă familie din oricare alt colț al lumii.

Totuși, trebuie să subliniez câteva caracteristici ale fiecărui artist. Astfel, m-a bucurat să îl revăd pe Richard Balint, unul din acei actori cu o paletă și o disponibilitate interpretative imense, și, mai mult, să îl descopăr într-o tipologie în care nu am mai avut bucuria să-l urmăresc până acum. Chipul tatălui de familie Bob Price apare, în varianta sa, drept unul parțial resemnat, parțial încă fierbând de iubire pentru soția sa, drastic cu unul dintre fii (și pe bună dreptate astfel), dar în general blând și iubitor cu întreaga familie. O interpretare nuanțată, cu crescendo-uri și decrescendo-uri de emoție, totul culminând cu un sfâșietor urlet final care nu te poate lăsa indiferent. Corina Cernea a fost, poate, revelația cea mai mare pentru mine. Am descoperit o actriță de o forță expresivă cum rar mi-a fost dat să văd, cu o ardere interioară teribilă, cu un control asupra reacțiilor scenic deosebit. A sa Fran Price se dezvăluie pas cu pas drept o femeie frustrată, o soție nefericită, o mamă tulburată de dragostea prea mare pe care o aruncă asupra unuia dintre copii și de severitatea pe care o manifestă față de fiica ei pe care o vede drept un pandant al propriei sale suferințe. Cu un rafinament deosebit reușește Corina Cernea să aducă în scenă toate aceste contraste dintre iubire și dezamăgire, dintre blândețe și furie necontrolată. O actriță de sorginte nobilă pe care abia aștept să o descopăr în cât mai multe roluri diferite, căci știu deja că voi avea bucuria unor interpretări de marcă.

Pip, fiica ostracizată de o mamă frustrată, este rolul ce-i revine Denisei Irina Vlad, o actriță de o expresivitate ieșită din comun, aspect ce transpare atât din inflexiunile vocale, cât și din gestică și mimică. Modul în care a reușit să transmită tot acel carusel de emoții contradictorii prin care trece Pip a sa m-a făcut să nu-mi pot dezlipi privirea de ea pe tot parcursul prezenței sale în scenă. O mențiune specială asupra scenei scrisorii pe care Pip i-o adresează mamei sale, în care jocul Denisei Vlad a fost atât de controlat, de echilibrat, suferința și lacrimile reținute, încât efectul a fost unul copleșitor. Eugen Neag este o a doua revelație a serii. Chiar dacă fața interesantă a personajului se lasă observată doar către final, cred că tocmai acest fapt m-a intrigat și m-a făcut să afirm că avem de-a face cu un actor care îmbină tehnica cu emoția într-un mod strălucit. Apariția de om obișnuit, de băiat preferat al mamei, dar fără prea mari schimbări de caracter pe parcursul primei jumătăți a spectacolului m-a făcut inițial să mă întreb dacă nu cumva autorul a uitat de acest personaj. Pentru ca în a doua parte să se dezlănțuie una dintre cele mai cutremurătoare scene ale piesei și ale spectacolului – acel moment în care Ben dă năvală în casa părintească, aflat sub evidenta influență a narcoticelor, urmat de toată izbucnirea isterică ulterioară. Iar Eugen Neag a știut exact cum să dozeze toate aceste momente ale personajului său – aparent banal în prima parte, și-a acumulat toată energia și tensiunea și le-a dezlănțuit tumultuos, dar fără patetism și exagerări în această scenă demnă de cele mai mari drame americane (vezi aici Miller și O’Neill).

O bucurie de interpretare a oferit și Cosmin Petruț cel care a avut poate cel mai ingrat rol din întregul tablou familial: Mark, băiatul cel mic al familiei Price, cel prins cu sălbăticie între alegerile proprii, dezamăgirea din partea familiei și constrângerile unei societăți încă nepregătită complet să accepte oamenii diferiți. Combinația de forță interpretativă cu doza exactă de delicatețe, de vulnerabilitate, toate amestecate cu un dramatism bine livrat au transformat acest personaj într-o oportunitate imensă de expresivitate pentru acest tânăr actor extrem de carismatic și fermecător. Nu în ultimul rând, Giorgiana Coman a fost cea de-a treia revelație, din punctul meu de vedere. Mezina Rosie, cea apărută în peisajul familial accidental, care preia numele din marea pasiune pentru trandafiri a tatălui ei (o caracteristică ce subliniază importanța lui Rosie pentru Bob), este un melanj de putere interioară reținută, de copilărie naivă, de dorința de sorginte peter-pan-ească de a nu crește, dar și de forța de a merge înainte. Iar Giorgiana Coman a exprimat atât de bine toate aceste nivele interioare mai mult sau mai puțin vizibile ale personajului său. Încă de la prima sa apariție și de la acel monolog introductiv a știut să îmbine în cantități egale și potrivite candoarea fetei aflate la finalul adolescenței cu teama de a păși în marea aventură matură a vieții pentru ca, mai apoi, să ne lase să descoperim pas cu pas caracterul nobil și, totuși, independent al fetei.

Desigur, toată această imagine de detaliu și de ansamblu, totodată, nu ar fi fost posibilă fără plasarea într-un spațiu bine definit a întregii povești. Și nu cred că ar fi putut exista o scenografie mai inspirată decât cea semnată de Gabi Albu care a știut să evoce atât realismul unei case din suburbia unui orășel australian de provincie cu metaforele vizuale precum acea falnică salcie ocupând un sfert din spațiu, simbolizând foarte discret tristețea din spatele întâmplărilor sau imensa împânzire de trandafiri din spatele scenei, cea care în final va fi smulsă din rădăcini în final de un dezamăgit și senilizat Bob (ah, ce imagine puternică și cu câtă încărcătură emoțională a putut crea acea scenă la care nimeni nu și-a mai putut reține lacrimile!). Video design-ul pe care Vlad Bălan l-a inserat de-a lungul scenelor în care se alternează episoadele dramatice ale familiei Price și prin care se creează acel sentiment de privire înapoi peste umăr au fost ingenios create de Impress Media.

​Dar cred că cel mai puternic element, după regie și partea de actorie, a fost muzica. Rareori mi s-a întâmplat să observ cum în teatru se îmbină atât de bine atmosfera scenică cu cea auditivă. Iar în spectacolul teatrului orădean, acest aspect a fost îndeplinit cu asupra de măsură datorită subtilei, delicatei, dar extrem de emoționantei linii melodice introduse discret și compuse de Cristina Juncu. Sunt puțini compozitori de muzică de teatru care reușesc să surprindă în partitură atât de bine atmosfera unui text precum o face ea. Iar faptul că este ea însăși actriță îi permite să compună muzică de teatru atât de bine îngemănată atât cu piesa, cât și cu dezvoltarea acțiunii scenice din spectacol.

Lucruri pe care le știu ca fiind adevărate se dovedește, așadar, un nou triumf artistic complet și deplin al trupei „Iosif Vulcan” a Teatrului „Regina Maria” din Oradea. Un spectacol intim, introspectiv, o meditație asupra vieții de familie, asupra alegerilor pe care suntem uneori nevoiți să le face și asupra felului în care iubim și ne exprimăm dragostea. Un demers regizoral exemplar venit din partea unui tânăr actor deosebit, Vlad Bălan, care demonstrează că are toate datele necesare pentru a se afirma și ca un regizor foarte bun. Iar această din urmă afirmație mă face să adaug că, uneori (așa cum discutam zilele trecute cu o foarte bună prietenă) spectacolele realizate atât de generația nouă de regizori, cât și de cei veniți din sfera actoriei, încep să fie mai puternice, mai valabile și mai angrenate în energia cotidiană și artistică a zilelor noastre.