Născut la 4 august 1961, în Doroțcaia, raionul Dubăsari, în regiunea Transnistriei (Republica Moldova), Ion Sapdaru și-a construit formarea artistică între două importante spații culturale. A absolvit Institutul de Teatru din Chișinău (1979–1983), și-a continuat studiile la prestigiosul Institut de Cinematografie VGIK din Moscova (1985–1989), iar ulterior a urmat un masterat de regie în capitala rusă.

Parcursul său artistic îmbină actoria de teatru și film cu regia și dramaturgia. Este actor și regizor la Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Iași, dar a jucat și a regizat pe numeroase scene importante din România și Republica Moldova, printre care se numără și cea a teatrului orădean. În cinematografie, a colaborat la producții reprezentative ale filmului românesc, fiind distins în 2007 cu Premiul Gopo pentru cel mai bun actor, pentru rolul din filmul A fost sau n-a fost?, în regia lui Corneliu Porumboiu. Totodată, vocația sa artistică s-a manifestat și în domeniul pedagogic, activând ca profesor la Universitatea de Arte „George Enescu” din Iași.

Cu ocazia noii producții „Pețitoarea” pe care o montează la Teatrul Regina Maria, Ion Sapdaru a fost de acord să ne acorde un scurt interviu, în care povestește puțin despre parcul său artistic, despre spectacol și despre reîntâlnirea cu trupa orădeană.

Florina Dometi: Sunteți actor, regizor și dramaturg în unele situații. Sunt ipostaze diferite ale aceluiași artist. Cum reușiți să le armonizați și ce vă oferă fiecare dintre ele?

Ion Sapdaru: Armonizarea este destul de dificilă. Meseriile acestea fac parte din același domeniu, dar au o mulțime de particularități specifice. Ca actor, sunt mai jovial, mai dispus să glumesc, să fac giumbușlucuri, cum se spune. Ca regizor, sunt adeseori ursuz, greu de abordat, mereu mă îndoiesc. Când scriu caut să mă pun în pielea personajelor, deseori citesc cu glas tare replicile ca să văd dacă sunt valabile pentru jocul actoricesc. Problema cea mai dificilă este că uneori toate aceste fațete ale meseriei noastre se întâmplă să existe în unele proiecte  concomitent.

FD: Piesa de teatru „Pețitoarea”, pe care o montați la Teatrul Regina Maria, pornește de la un text georgian semnat de A. Tsagareli și adaptat de dumneavoastră. Ce v-a inspirat la acest text încât ați considerat că este nevoie de o revitalizare a lui și o deschidere spre alte spații culturale?

I.S.: În primul rând, este un text cu toate ingredientele unui vodevil excelent. Personaje spumoase, ingenios construite, situații de un comic irezistibil, o poveste luminoasă despre dragoste, dulcile noastre păcate, în fine, un material bogat și generos din punct de vedere teatral.

FD: Ați optat să mergeți pe o canava inspirată din Commedia dell’arte, o rețetă veche, dar de un umor și o ironie socială fantastică, pe care ați transpus-o într-un limbaj mai modern, renunțând în primul rând la mască. Ce v-a determinat să faceți această alegere și cum credeți că se raportează publicul contemporan la convențiile acestui tip de teatru?

I.S.: Spectacolul e mai curând un fel de final al perioadei Comediei dell’arte și de trecere spre marile comedii ale lui Goldoni și Gozzi. Am făcut un exercițiu literar în sensul acesta, îmbinând tehnici din Comedia dell’arte și dramaturgia italiană modernă. M-a fascinat ideea unui astfel de mix flamboiant.

FD.: Nu montați pentru prima oară acest titlu și, de fiecare dată când ați făcut-o, a avut succes la public. Care sunt nuanțele noi pe care le găsiți cu fiecare revizitare și de ce considerați că este necesar să vă reîntorceți la acest text, știind că aveți în repertoriu deja un număr impresionant de titluri?

I.S.: Varianta de la Teatrul Regina Maria este redactată și îmbogățită cu noi scene, chiar și personaje. E ca o bijuterie pe care, după părerea mea, am reușit, în sfârșit, s-o șlefuiesc cum am știut mai bine, dându-i adevărata strălucire. Cred că a fost un proces de lucru în care am putut să ne bucurăm toți deopotrivă. Și actorii, și cei care ne-au ajutat (scenograful, coregraful, muzicanții, tehnicienii), și, evident, cel mai mult m-am bucurat eu însumi.

FD.: Fiind și actor, cum vă influențează această experiență felul în care conduceți repetițiile? Sunteți un regizor care oferă soluții sau unul care preferă să le descopere împreună cu actorii?

I.S.: Toate variantele sunt bune atunci când ajungi la un rezultat bun. Desigur, trebuie să ofer actorilor soluții valabile pentru plămădirea personajului, dar ideile (găselnițele) care apar în timpul repetițiilor sunt binevenite și foarte prețioase. Când actorul aduce o nuanță nouă personajului, eu sunt extrem de fericit și deschis s-o accept.

FD: Că tot am pomenit de repertoriul dumneavoastră ca regizor, nu montați prima oară la Oradea. Cum a fost reîntâlnirea cu actorii și echipa Teatrului Regina Maria?

Revederea a fost emoționantă. Am găsit o trupă ambițioasă, cu câteva succese răsunătoare la activ. Vechii mei prieteni actori, cu care am lucrat cândva cu mare bucurie, au fost și de data aceasta extrem de profi, extrem de inimoși. Cei noi pentru mine, pe care i-am cunoscut acum, sunt la fel de talentați și deschiși către performanță.

FD: „Pețitoarea” este un vodevil, un text comic, plin de energie și vitalitate. Dincolo de râs și bună dispoziție, există un mesaj cu care v-ați dori să iasă spectatorii după ce văd „Pețitoarea”?

Mesajul e simplu: bucurați-vă de viață! Lorenzzo de’ Medici (Magnificul) spunea în „Canzona di Bacco”:

Quant’è bella giovinezza,
Che si fugge tuttavia!
Chi vuol esser lieto, sia:
Di domani non c’è certezza.

Celebrați tinerețea și bucuriile vieții; nu uitați de efemeritatea timpului.

FD: La final, vă propun o provocare pe care o adresez tuturor invitaților mei: care este întrebarea pe care v-ați fi dorit să o primiți într-un interviu și care încă nu v-a fost adresată? Și, desigur, care ar fi răspunsul?

I.S.: Sunteți fericit, domnule Sapdaru? …