Folosim cookie-uri | We use cookies
×

Autor text: Mircea Morariu
Preluat de pe Adevărul.ro

Aflat la prima lui colaborare cu Teatrul „Regina Maria” din Oradea binecunoscutul actor, regizor şi scriitor de literatură dramatică Radu Iacoban ne propune un spectacol de tip dezbatere intitulat „Creştini”.

O face montând piesa omonimă, de dată relativ recentă (premiera absolută a avut loc în anul 2015), a unui dramaturg american pesemne tânăr, pe nume Lucas Hnath. Din câte se pare în mare vogă în Teatrele de peste Ocean şi nu numai.

Creştini este ceea ce aş numi o scriere deşteaptă. În care Lucas Hnath a asimilat şi încorporat o întreagă experienţă anterioară adusă cu sine de acest tip de scrieri care întorc pe toate feţele, cu argumente pro şi contra, o anume problemă. Dacă în 12 oameni furioşi, de pildă, piesă din 1957, Reginald Rose dezbătea tema vinovăţiei, în 2014-2015 Lucas Hnath pune în dezbatere, servindu-se de argumentele şi contra-argumentele a cinci personaje, un întreg complex de teme şi subteme.Toate subsumate aceleia a adevărului pe care fiecare dintre noi îl poate desprinde din marile texte ale creştinismului. Biblia şi Evangheliile. Enumăr doar câteva dintre ele. Au fost aceste texte riguros traduse? Biblia vorbeşte despre Iad sau despre Gheena? Sunt oare aceste două cuvinte sinonime? Doar celor ce au îmbrăţişat religia creştină le este rezervat dreptul de a ajunge în Rai, celor de alte religii fiindu-le refuzat numai din cauza opţiunii lor diferite? Este creştinismul o dogmă sau ceva mereu supus redescoperirii, reinterpretării, meditaţiei creatoare, determinate de noi realităţi sociale şi umane? Când şi cum avem dreptul de a ne face publice întrebările, îndoielile? Sunt ceilalţi pregătiţi să ne asculte, să ne înţeleagă, să admită că lucrurile ar putea să stea şi altfel decât am crezut cu toţii până la un moment anume? Cât de reale şi de stabile sunt majorităţile? Dar fidelităţile? Pe ce anume se bazează ele? Ne este oare permis să să îi judecăm pe alţii? În ce condiţii? Este căsătoria garanţia comuniunii definitive, fără termen, de gândire? A apropierii reale? Ce facem când, pe neaşteptate, apare o fisură care roade, strică, demolează o întreagă construcţie? Ceea ce părea până atunci nedemolabil. Ş.a.m.d.

Spectacolul regizat de Radu Iacoban începe şi se încheie în ritmurile aceluiaşi cântec din muzica de tip Gospel. La început îl auzim cântat live de patru din cei cinci protagonişti - pastorul Paul, soţia acestuia, Elizabeth, pastorul Joshua, consilierul bisericesc Jay. La final, este redat pe bandă, pastorul Paul rămânând singur. Doar el şi crucea. Cei patru vin la predică animaţi de bucuria datorată faptului că noua Biserică creată în urmă cu ceva timp de pastorul Paul a trecut proba timpului, este degrevată de datorii, are enoriaşi, numărul lor este în creştere. Lucrurile par perfecte. Numai că pastorul Paul comite, deliberat sau nu, ceva ce, rând pe rând, ajunge să fie taxat de toţi ceilalţi drept o greşeală. Dacă nu cumva chiar mult mai mult. O provocare? O blasfemie? Pastorul îşi expune într-o predică poate prea sinceră, poate cu tentă mult prea personală întrebările, îndoielile despre credinţă, creştinism, greşeală. Despre Rai, Iad, păcat, păcătoşi, Hitler. De aici îndoielile pe fondul unei mai vechi rivalităţi ale pastorului asistent Joshua, de aici votul enoriaşilor în favoarea sau defavoarea unuia dintre cei doi, de aici întrebările despre ceea ce înseamnă toleranţa şi de unde începe schisma ale lui Jay, de aici intervenţia neaşteptată a unei femei simple pe nume Jenny, de aici ruptura dintre Paul şi soţia lui, Elizabeth.

Spectacolul se desfăşoară în interiorul Sinagogii Neologice din Oradea. Decorului intrinsec oferit de aceasta scenograful Tudor Prodan îi mai adaugă o seamă de elemente suplimentare- câteva scaune, o tribună, proiecţii video fundamentate pe rapida trecere de la Înger la Demon, de la Dumnezeu la Diavol. Sound-designul creat de Aida Šošić, light design-ul conceput de Lucian Moga deţin roluri semnificative în vederea creării unei tensiuni autentice. Iscată din dialoguri, din inteligenţa cu care dramaturgul stăpâneşte strategii retorice argumentative, din buna relaţie dintre personaje, din jocul însuşi de relaţie pe care Radu Iacoban construieşte întreg spectacolul. Pe contribuţiile celor cinci actori. Îl remarc în primul rând pe Richard Balint care face un tur de forţă în rolul pastorului Paul, surprinzând nu doar notele de teatralizare ale discursului acestuia, ci şi deruta, umanitatea, înfrângerea, nevoia acceptării singurătăţii. Adela Lazăr, aflată într-un bun moment al carierei sale, distribuită înţelept în rolul Elizabeth mizează mult şi cu folos pe firesc, pe simplitate, pe sinceritatea jocului. Răzvan Vicoveanu îl joacă pe pastorul tânăr cuprins de îndoială, mai întâi perdant, pe urmă victorios, câştigător în ultimă instanţă, evident mulţumit de asta, însă fidel principiului loialităţii. Petre Ghimbăşan este, în linii mari, ceea ce trebuie în rolul consilierului Jay. Anda Tămăşanu (Jenny) are cea mai redusă partitură. Să fie ea şi neimportantă? Nici vorbă. Intervenţia neaşteptată, intempestivă a lui Jenny, mai întâi timidă, nesigură, pe urmă tot mai încărcată de vehemenţă conţine acuzele ce vor fi capitalizate în defavoarea pastorului Paul. Aflu că didascaliile la a căror strictă respectare ţine dramaturgul  (Ce să-i faci, acestea sunt servituţile aduse cu sine de legea drepturilor de autor), impun ca intervenţia lui Jenny să fie citită de la un capăt la altul. Probabil ca semn al timidităţii personajului. Numai? Să fi vrut oare Lucas Hnath să sugereze că momentul în care începe să plouă cu întrebări acuzatoare ar fi fost impus de alţii? Nu ştiu. Părerea mea e că personajul ar fi câştigat la capitolul pregnanţă şi impact dacă, de la un moment dat încolo, Jenny s-ar fi dispensat de hârtie, cu grija evitării căderii în patetic şi lacrimogen.

Specificul şi servituţile spaţiului de joc impun constanta folosire a microfoanelor. Am impresia că se impunea folosirea a două tipuri de astfel de “scule”. A microfoanelor portabile, în scenele care conţin discursuri, predici, argumentaţii explicit destinate unui public şi a lavalierelor în scenele de confruntare autentică, nemarcate de teatralizare. Cred că utilă ar fi şi renunţarea la dublul final, aşa cum a apărut el în seara primului spectacol de premieră.

 

 

×

TOP