Folosim cookie-uri | We use cookies
×

Extrase de presă

Autor text: Mircea Morariu
Preluat de pe amfiteatru.com

O nouă traducere făcută din perspectiva și în conformitate cu intențiile spectacolului (o semnează Elvira Rîmbu), un regizor cu o consistentă, onorantă și dătătoare de mari speranțe carte de vizită, regizor care, de altfel, nu se află la prima întâlnire cu textul gogolian (Petru Vutcărău), un decor spectaculos, dinamic, generator și de energii, și de numeroase spații care valorează inteligent și eficient mai toate posibilitățile cinetice și de expresie oferite de scena turnantă (Adrian Damian), decor îmbogățit de remarcabilul aport al light-design-ului (Bogdan Gheorghiu) și al creației video (Ioana Ilaș-Badale) de o mișcare scenică în sine eficient elaborată, cu miză clară pe spectaculozitate, mișcare din care se zămislesc imagini în care realismul se îmbină ori se sublimează în fantastic (András Lóránt), o distribuție numeroasă cu o reușită coordonare a momentelor de grup, cu câteva roluri bine realizate (Șerban Borda, Eugen Neag, Pavel Sîrghi), altele care ar fi avut șansa de a fi astfel în cazul în care le-ar fi fost găsită și mai ales păstrată matca (Răzvan Vicoveanu, Sebastian Lupu, Alexandru Rusu).

Autor text: Maria Hulber
Preluat de pe LaPunkt.ro

Teatrul postdramatic cunoaște astăzi forme dintre cele mai insolite. Prin această formulă – de teatru postdramatic – nu ne referim neapărat la sensul jocurilor de regie și al limbajelor scenice, ca transpuneri adesea neconvenționale ale unor scenarii clasice, ci la apariția unor intertexte capabile să revigoreze modele deja consacrate. O seamă din autorii dramatici contemporani propun interpretări în registru personal, concretizate în tot atâtea noi creații care se conectează la o tradiție de amplă inspirație artistică. William Shakespeare este, din acest punct de vedere, cel mai ofertant dramaturg, provocând la un continuu dialog auctorial ce transcende timp și spațiu. Dintr-o extinsă listă de titluri, mai mult sau mai puțin glorioase, să amintim doar câteva din cele recente și demne de remarcat, și anume piesele trilogiei În inima nopții, montate de Gavriil Pinte la Teatrul Regina Maria din Oradea, pe baza unor scenarii cu inserții de George Banu și Monique Borie. De altfel, nu doar textul dramatic cunoaște asemenea rescrieri cu extensii eseistice ori cu tușee de parabolă, ci și operele epice. (A se vedea cazul thrillerului Macbeth de Jo Nesbø, un roman noir proaspăt lansat în librăriile românești și inspirat de capodopera omonimă shakespeariană). Gânditorii asupra dinamicii formelor teatrale au reflectat deseori asupra acestei reîntoarceri a teatrului spre sine, spre rădăcinile sale, ranforsându-le printr-un aport ideatic decupat din problematica lumii contemporane. În volumul colectiv Le Théâtre postdramatique. Vers un chaos fécond?, Jean-Marie Valentin observă, pe bună dreptate, că ,,La question du présent dans son rapport aux origines est une interrogation permanente du théâtre sur lui-même.”

Autor text: Răzvan Rocaș
Preluat de pe Agenda LiterNet.ro

Ultima premieră a stagiunii 2018 de la Teatrul Regina Maria s-a nimerit să fie Sunetul Muzicii, celebrul musical creat de Richard Rodgers şi Oscar Hammerstein II în 1959, inspirat de memoriile Mariei von Trapp, The Story of the Trapp Family Singers. Acesta o urmăreşte pe Maria Rainer (viitoare von Trapp), o soră postulantă la mănăstirea Nonnberg, care ajunge guvernantă în familia căpitanului Georg von Trapp. Pe rând, aceasta le câştigă inima celor 7 copii, iar mai apoi şi tatălui, însă perioada pare că le este vitregă, acţiunea fiind plasată în anul 1938, în zorii a ceea ce astăzi este cunoscut ca Anschluss, ori anexarea Austriei de către Germania nazistă.

Autor text: Silvia Dumitrache
Preluat de pe observatorcultural.ro

Avalanșa, distopia lui Tuncer Cücenoğlu, cel mai cunoscut dramaturg turc contemporan, profesor de dramaturgie la MSM (Müjdat Gezen Art Center) din Istanbul, este una dintre acele povești care te bîntuie mult timp după căderea cortinei. Am văzut pentru prima oară o montare după Avalanșa în 2012, la TNB, în regia lui Radu Afrim, un spectacol de neuitat prin forța transmisă, în discrepanță cu întregul său univers poetic, diafan, unul dintre cele mai cumplite mesaje: că noi înșine ne creăm închisorile, iar gardienii cei mai de temut devin propriile noastre temeri. M-am bucurat să văd în selecția FNT de anul acesta o nouă montare după această piesă, în regia lui Petru Vutcărău, o producție a Teatrului „Regina Maria“ din Oradea, căci acest text, de un mare potențial scenic, este o metaforă nuanțată atît la adresa lumii contemporane, ce nu a scăpat de pericolul totalitarismelor, cît și cu privire la ceva, poate, și mai de temut: monștrii interiori, care ne fac să ne închidem într-o lume a preconcepțiilor și a superstițiilor, o lume a fricii.

Autor text: Oana Rapotan
Preluat de pe bookhub.ro

Într-un oraș cu peste 200000 de locuitori, Teatrul Regina Maria din Oradea se străduiește de câteva stagiuni încoace să-și lărgească repertoriul de subiecte și de abordări, astfel încât numărul de spectatori să fie unul peste medie. Așa se pot explica și premierele din ultimii ani: regizori tineri și foarte tineri, dar deja premiați în țară sau chiar în afara României, texte consistente, care reprezintă o reală provocare pentru actori, dar și pentru public, scenografii care îmbină decorurile clasice cu efectele audio-vizuale ale tehnologiei de ultimă generație. Stagiunea 2019-2020 a debutat cu încă o provocare pentru trupa de actori și regizori: datorită intrării într-un amplu proces de modernizare a scenei teatrului (o bijuterie arhitectonică emblematică pentru Oradea), managerii Teatrului au reușit să obțină dreptul de a fi jucate piesele de teatru în locații atipice, dar de care regizorii au știut să profite din plin. Așa s-a întâmplat și cu cea de a doua premieră a stagiunii: Creștini.  Tânărul, dar deja consacratul regizor Radu Iacoban a avut șansa ca spectacolul să fie jucat într-un spațiu de excepție: Sinagoga Neologă Sion, o altă bijuterie arhitectonică emblematică pentru Oradea.

Autor text: Mircea Morariu
Preluat de pe Adevărul.ro

Aflat la prima lui colaborare cu Teatrul „Regina Maria” din Oradea binecunoscutul actor, regizor şi scriitor de literatură dramatică Radu Iacoban ne propune un spectacol de tip dezbatere intitulat „Creştini”.

O face montând piesa omonimă, de dată relativ recentă (premiera absolută a avut loc în anul 2015), a unui dramaturg american pesemne tânăr, pe nume Lucas Hnath. Din câte se pare în mare vogă în Teatrele de peste Ocean şi nu numai.

Creştini este ceea ce aş numi o scriere deşteaptă. În care Lucas Hnath a asimilat şi încorporat o întreagă experienţă anterioară adusă cu sine de acest tip de scrieri care întorc pe toate feţele, cu argumente pro şi contra, o anume problemă. Dacă în 12 oameni furioşi, de pildă, piesă din 1957, Reginald Rose dezbătea tema vinovăţiei, în 2014-2015 Lucas Hnath pune în dezbatere, servindu-se de argumentele şi contra-argumentele a cinci personaje, un întreg complex de teme şi subteme.Toate subsumate aceleia a adevărului pe care fiecare dintre noi îl poate desprinde din marile texte ale creştinismului. Biblia şi Evangheliile. Enumăr doar câteva dintre ele. Au fost aceste texte riguros traduse? Biblia vorbeşte despre Iad sau despre Gheena? Sunt oare aceste două cuvinte sinonime? Doar celor ce au îmbrăţişat religia creştină le este rezervat dreptul de a ajunge în Rai, celor de alte religii fiindu-le refuzat numai din cauza opţiunii lor diferite? Este creştinismul o dogmă sau ceva mereu supus redescoperirii, reinterpretării, meditaţiei creatoare, determinate de noi realităţi sociale şi umane? Când şi cum avem dreptul de a ne face publice întrebările, îndoielile? Sunt ceilalţi pregătiţi să ne asculte, să ne înţeleagă, să admită că lucrurile ar putea să stea şi altfel decât am crezut cu toţii până la un moment anume? Cât de reale şi de stabile sunt majorităţile? Dar fidelităţile? Pe ce anume se bazează ele? Ne este oare permis să să îi judecăm pe alţii? În ce condiţii? Este căsătoria garanţia comuniunii definitive, fără termen, de gândire? A apropierii reale? Ce facem când, pe neaşteptate, apare o fisură care roade, strică, demolează o întreagă construcţie? Ceea ce părea până atunci nedemolabil. Ş.a.m.d.

 Scris de: Raluca Medeleanu
Preluat de pe: www.specialarad.ro

Straiele care le-au fost înmânate publicului – botoșei și halate albe – ne-a prevestit automat una dintre principalele teme ale spectacolului: nașterea, dar și ideea de mediu steril, închis, în care omul este ceva străin, un intrus, a cărei prezență parcă nici nu contează, nu își are locul. Așa cum publicul a devenit parte din decor, la fel și oamenii din comunitatea prezentată în spectacol se pierdeau în decor, deveneau intenționat „inexistenți”, de teamă ca natura să nu îi facă, la propriu, una și aceeași cu ea.

Spectacolul „Avalanșa”, adus la Festivalul Internațional de Teatru Nou de Teatrul „Regina Maria” din Oradea a fost regizat de cunoscutul Petru Vutcărău și, surprinzător, are la bază o poveste adevărată. Într-un sat montan mic, uitat de lume, din estul Anatoliei (Asia Mică), oamenii nu au voie să facă zgomot decât 3 luni pe an, în rest fiind nevoiți să trăiască în tăcere, căci și cel mai mic sunet ar putea declanșa o avalanșă, ucigându-i.

De la această premisă pornește spectacolul, însă povestea reală e doar o rampă de lansare a unor idei filozofice care orbitează în jurul sentimentului de frică. Frică de moarte, frică de schimbare…

Când oamenii se confruntă cu atrocitățile naturii, sunt readuși la starea primordială de animal-om, care trebuie cu orice preț să-și apere haita. Și atunci, ce importanță mai poate avea viața unui singur om în balanță cu viața întregii comunități? În perioada pericolului de avalanșe, trebuie să fie liniște deplină. Astfel că o femeie care urmează să nască nu are loc într-un astfel de mediu. Și ea, și copilul fac prea multă gălăgie. Importanța unei vieți pălește în comparație cu importanța salvării a zeci, sau poate chiar sute de vieți. Frica generează legi stricte, iar nașterile sunt controlate la marele fix. Ele pot surveni doar în cele 3 luni de gălăgie, iar cine nu se conformează… trebuie redus la tăcere.

 

Când trăiești permanent în frică și îți lași viața în mâinile unor lideri care urmează și ei, orbește, niște reguli scrise demult, care par să-i fi protejat mereu, mai ai curajul să te ridici și să protestezi, atunci când simți că totuși aceste reguli sunt și ele pasibile greșelii? Sau frica îți îngheață complet grumazul și rațiunea? Cine nu e de acord cu regulile, se ia și pleacă. Așa cum constatau bătrânii satului, „Tinerii sunt altfel. Ei pleacă și nu se mai întorc”. Cei care totuși doresc să trăiască acolo… Tăcerea le ia încet orice urmă de umanitate. Unii devin niște sloiuri de gheață. Alții își pierd mințile… Dar ce se întâmplă cu cei care au curajul să schimbe vechile mentalități, să țină piept pericolului, să-și asume riscuri și să conteste legile? Vor reuși să iasă la capăt cu capul neplecat sau vor fi înghițiți definitiv de zăpadă?

 

Scenariul profund, scris de dramaturgul turc Tuncer Cucenoglu, a prins viață grație talentului actorilor care au dat suflu personajelor (care au fost nevoiți să rostească replicile în șoaptă, cu ajutorul unui microfon lipit de frunte!), muzicii tulburătoare și scenografiei de excepție, minimală, dar de efect, bazându-se mai mult pe orbitorul alb al zăpezii și pe lumina reflectoarelor, albastră și galbenă, rece și caldă.

 

„Avalanșa” e acel gen de spectacol care nu se încheie o dată cu căderea cortinei, ci te lasă cu mintea să umble vandra, chiar și după ce ai părăsit sala de spectacol. Căci, dacă la început ți s-a părut poate mai mult decât absurdă povestea care ți s-a derulat în fața ochilor, nu poți să încetezi să-ți pui și să-ți tot pui întrebări. Chiar așa, dacă ai fi tu acolo, în sătucul ăla uitat de soartă, până unde ai fi capabil să mergi pentru a supraviețui? Te-ai supune sau ai sparge gheața?

Autor text: Mircea Morariu
Preluat de pe Yorick.ro

O mărturisire a lui Tuncer Cücenoğlu, autorul piesei Avalanșa, publicată în caietul de sală al spectacolului orădean, ne lămurește că scrierea se fundamentează pe un fapt real. De care dramaturgul a aflat cândva, prin 1987. Undeva, în Estul Anatoliei, ar exista o localitate mică, înconjurată de munți, unde oamenii sunt obligați de legi cu puternice infuzii de prejudecată să vorbească în șoaptă. Măcar câteva luni pe an. Nu fiindcă ar deține cine știe ce secrete ce se impun a rămâne astfel, ci pentru a se proteja de primejdia unei avalanșe. Trei luni pe an ninge abundent în zona cu pricina și orice zgomot necontrolat ar putea reprezenta cauza unei catastrofe.

Autor text: Claudiu Groza
Preluat de pe Tribuna-Magazine.com

Festivalul Internațional de Teatru de la Oradea s-a desfășurat anul acesta la început de iunie, decalat din septembrie, cum era tradițional, din rațiuni tehnice – modernizarea scenotehnicii sălii mari a teatrului. Organizat de Teatrul „Regina Maria”, FITO a ajuns la ediția a 7-a, dar Festivalul de Teatru Scurt – care acum e secțiunea competitivă a evenimentului – a înregistrat a 25-a ediție.

FITO s-a deschis cu o premieră a teatrului gazdă, ultima din actualul sezon: Sunetul muzicii, pe muzica lui Richard Rodgers, versurile lui Oscar Hammerstein II și libretul lui Howard Lindsay și Russel Crouse.

Teatrul „Regina Maria” e probabil cel mai experimentat producător autohton de spectacole muzicale, cu Scripcarul pe acoperiș (care se joacă și acum), Omul din La Mancha și Producătorii. Evident că publicul local e mereu aderent la acest tip de spectacole, iar asta s-a dovedit și la Sunetul muzicii, care a fost un pariu ambițios, câștigat, după opinia mea.

×

TOP