Please ensure Javascript is enabled for purposes of website accessibility
Folosim cookie-uri | We use cookies
Cookie-urile ne permit să vă oferim online serviciile noastre. Pentru a vă bucura de toate facilitățile website-ului este necesar să le acceptați.
×

Stagiunea 1968-1969

Spectacol café-théatre

Cel de-al doilea recital prezentat în cadrul formulei café-théâtre s-a intitulat « Balade populare şi cântice ţigăneşti », grupând un material preţios, atât ca izvor istoric, cât şi ca introducere în caracterul, obiceiurile şi sensibilitatea populară. Partea I a inclus o selecţie de balade de inspiraţie populară: „Mioriţa” după Vasile Alecsandri, „Neguţa” după G. Teodorescu, „Fata răpită” de O. Densuşianu, „Dragnea”, „Monastirea Argeş” după Vasile Alecsandri. Partea a doua a fost alcătuită dintr-un colaj de texte preluate din volumul de debut al lui Miron Radu Paraschivescu, „Cântice ţigăneşti” (1941): „Cântic de lampă”, „Amar”, „Cântic de dor şi of”, „Cântic de nuntă”, „Blestem de dragoste”, „Rică”, „Cântic de fată neagră”, „Cântic de poteraşi”. 

„Caleidoscop Caragiale” grupează cinci scrieri ale cunoscutului autor român, având ca temă educaţia şi justiţia de altădată: „Vizită”, „Domnul Goe”, „Lanţul slăbiciunilor”, „Un pedagog de şcoală nouă”, „Articolul 214”. Acest spectacol a sprijinit înţelegerea operei lui I.L. Caragiale de către elevi şi a fost prezentat în şcolile din Oradea şi în comunele judeţului Bihor. 

de  G.B.Shaw
Traducerea:  Petru Comarnescu

Drama istorică „Cezar şi Cleopatra” are ca punct de pornire evenimentele din Egipt din 47 î.e.n., războiul civil pentru ocuparea tronului între cei doi fraţi – Cleopatra şi Ptolemeu şi amestecul împăratului roman în derularea lui. Piesa lui Shaw demitizează însă istoria, subliniind discrepanţa care există între legenda care înconjoară personalităţile istorice şi realitatea din spatele ei. Cleopatra, o tânără de şaisprezece ani, este surprinsă atât în ipostaza de adolescentă debordând de erotism, cât şi de suverană învăţând rapid tainele diplomaţiei, ascunzându-se îndărătul primei măşti. Cezar pare să renunţe la postura eroică, apărând obosit de rolul său istoric, cinic, dar dând dovadă de o inventivitate ce îi asigură puterea. În plus, Shaw demonstrează că nu dragostea a jucat rolul principal în povestea celor doi conducători antici, ci politica, arătând legăturile dintre cuceritorii romani şi egipteni. Piesa abundă în anacronisme şi salturi în timp, făcând aluzie chiar şi la politica de cucerire purtată de Anglia în perioada contemporană autorului. Acesta sugerează (în mod direct în prologul rostit de zeul Ra) că cele două milenii de civilizaţie şi de evoluţie tehnologică nu au ameliorat felul de a fi al oamenilor şi nu i-au schimbat în mod semnificativ.

Comedie de D.R.Popescu
Premieră pe ţară

În „Vieţi paralele”, Plutarh consemnează evenimentul istoric al răpirii lui Cezar de către un grup de piraţi şi descrie modul în care conducătorul roman îi amuza pe răpitorii săi, scriind poezii şi discursuri pe care apoi le declama: „pe cei cărora nu le plăceau îi numea de-a dreptul neciopliţi şi barbari şi adesea îi ameninţa, râzând, că-i spânzură. Piraţii erau încântaţi de purtarea lui Caesar, socotind îndrăzneala lui drept simplitate şi glumă.” Acest eveniment istoric este preluat de D.R. Popescu ca pretext pentru a crea o piesă ce pune în discuţie ideea tiraniei, a forţei, a dictaturii. Prizonier, Cezar îşi întrevede întregul viitor: victoriile repurtate, puterea pe care o va deţine în Imperiul Roman, iubirea cu Cleopatra, chiar şi asasinarea în Senat. Contrar derulării istorice cunocute a evenimentelor, Cezar este asasinat de Căpitanul piraţilor, care hotărăşte să i se substituie şi să joace el scenariul avansat de Cezar. Dar Căpitanul va fi, la rândul său, suprimat de Slabul, astfel încât şirul de uzurpatori ar putea continua, nesfârşit, dintr-o epocă în alta. Identitatea posibilului/viitorului împărat roman se pierde; un dictator purtând numele de Cezar tot va exista, fără să se mai ştie însă exact cine a fost el. Stilul compozit, presărat cu elemente parodice sau de anticipaţie istorică, umorul absurd, grotescul conlucrează pentru conturarea unei tematici cu rezonanţă în societatea românească din acea epocă: mecanismul de formare a dictatorului. În definitiv, piesa sugerează că măştile, veşmintele, timpurile se schimbă, dar esenţa – necesitatea dictaturii – rămâne aceeaşi.

Comedie de Radu Stanca

Premieră absolută

Încadrându-se în lungul şir al scrierilor inspirate din cultura antică, piesa „Critis” sau „Gâlceava zeilor” a fost considerată de critici drept un exerciţiu de ironie pe teme mitologice. Phoebus, Hera, Zeus, Atena sunt caracterizaţi satiric în scene de comedie bufă, dar care care păstrează o prospeţime şi un bun-simţ neîndoielnic. Pretextul pentru gâlceava zeilor este o tânără şi frumoasă muritoare – ateniana Critis, care câștigă un concurs de frumusețe desfășurat în Thessalia, în timp ce Aphrodita, participând incognito la concurs, iese pe locul al doilea. Jignirea adusă frumuseții nu poate rămâne nepedepsită, astfel încât Aphrodita și soțul ei, Hephaistos, cer permisiunea lui Zeus de a o „încârtița” pe Critis. Pallas Athena, zeița fecioară, care păstrează o antipatie manifestă față de Aphrodita încă de la întâmplarea cu mărul lui Paris,  o ia pe Critis sub dubla ei ocrotire – ca locuitoare a Atenei și ca fecioară. Din acest moment, încurcăturile și certurile în Olimp se țin lanț, implicând tot mai mulți zei, supuși cu toții acelorași pasiuni, invidii, gelozii, resentimente ca și oamenii, părtinitori și arbitrari în judecăți și în acțiuni. Numai Phoebus se bucură de scandal, ca de o diversiune care va mai risipi lâncezeala care domnește în Olimp. Tot el, inspirându-se din teoriile filozofice platoniciene, găsește explicația fenomenului prin care Aphrodita a putut fi învinsă tocmai la un concurs de frumusețe: „Aphrodita e însăși frumusețea. Critis e o fată frumoasă doar. E firesc ca oamenii să nu recunoască decât imitațiile, nu și modelul suprem.”

Piesă în cinci acte  de Wilhelm Meyer-Förster
Traducerea:  Ovid Densuşianu

„Heidelbergul de altădată” reprezintă dramatizarea de către W. Meyer Forster a propriului roman, „Karl Heinrich”; piesa a cunoscut o celebritate uimitoare imediat după apariţie, în 1900. Printre cântecele, farsele şi frânturile de viaţă studenţească, piesa înfăţişează o poveste de dragoste petrecută în vechiul oraş universitar german. Tânărul Karl Heinz, prinţ moştenitor de Saxa, soseşte la studii în Heidelberg, unde descoperă o lume caldă, veselă, vie, atât de diferită de cea ce la curtea germană, cu regimul ei rigid şi protocolar. Întâlnind-o pe Kathie, nepoata unui hangiu din oraş, el are revelaţia vieţii adevărate şi se îndrăgosteşte nebuneşte de fată, pentru optimismul, puritatea şi simplitatea ei. Idila lor este destrămată însă brutal de diferenţele de rang social. Dincolo de intriga uşor melodramatică, piesa străluceşte prin umanismul ei, în care bucuria cunoaşterii prieteniei şi a dragostei sunt la mare preţ. Seducătoare şi luminoasă, piesa păstrează, peste ani, un parfum aparte, din care transpare, nealterată, nostalgia.

Comedie de Mircea Ştefănescu 

„Micul infern” a fost considerat „roman dramatic”, datorită faptului că acţiunea sa se petrece de-a lungul a patruzeci de ani; fiecare dintre cele trei acte corespunde unei etape din viaţa omului, de la tinereţe la bătrâneţe. Piesa înfăţişează „micul infern” al unei căsnicii care, ştiind să se apere de ispite, salvează mereu edificiul conjugal. Primele două acte abundă în situaţii nu lipsite de umor, care izvorăsc din vicleşugurile inventate deopotrivă de soţ şi de soţie pentru a-şi asigura fidelitatea conjugală periclitată de seducţiile specifice fiecarărei vârste. Actul al treilea recapitulează adevărurile legate de un mariaj durabil, amestec de iubire, ură şi senzualitate violentă. Totuşi, fără a fi o piesă tezistă, „Micul infern” e o lucrare închinată dragostei consfinţite şi căsniciei trainice. „Micul infern… poveste despre vârstele, mizeriile şi fericirile omului în mediul domestic, are parfumul de levănţică şi cusătura trainică a albiturilor păstrate în vechiul scrin” (Valentin Silvestru, „Contemporanul”, 22 noiembrie 1968). 

Comedie în două părţi de Anca Bursan şi Gheorghe Panco

Comedia lirică „Nicnic” poate fi considerată o parabolă actuală, autentică prin raporturile ei cu realitatea imediată. Deşi se petrece pe un şantier, „Nicnic” nu e o piesă de producţie, ci una etică, populată de personaje-ipostaze: Dan – funcţionarul mărunt, formalist şi puţin obtuz, altminteri conştiincios şi muncitor; Sorin – inginerul capabil, simpatic, glumeţ, franc, întruchipare a tinereţii; Mărău – şeful care îşi maschează sensibilitatea prin sarcasm; Liana – femeia dorită de toţi, tehnician capabil şi competent. Când în viaţa lor paşnică irumpe Nicnic, toate valorile sunt răsturnate. Nicnic este bărbatul-adolescent care se poate jertfi cu aceeaşi candoare pentru o idee sublimă, ca şi pentru una ridicolă; el simbolizează spiritul de aventură, capacitatea inepuizabilă de dăruire, fantezia, elanurile nestăvilite. După cum afirmă Şerban Cioculescu, întreaga piesă se construieşte pe confruntarea dintre spiritul de frondă şi bunul simţ, dintre elan şi chibzuinţă, dintre generozitatea cheltuită năvalnic şi iniţiativa raţională. Nicnic vede poezia într-o schiţă de construcţie şi mai ales vrea să îi facă pe oameni să zâmbească şi să asculte ploaia. Prin intermediul lui, existenţele celorlalţi, care funcţionaseră separat până atunci, se împletesc şi odată rolul lui terminat, Nicnic dispare, plecând după o altă himeră.

Spectacol café-théatre

Născut din dorinţa de a găsi o metodă alternativă de expresie şi de dialog cu publicul, conceptul de café-théâtre a fost inaugurat de către artiştii orădeni prin recitalul Baudelaire susţinut de actriţa Alla Tăutu. Spectatorii reuniţi în foaierul Teatrului au putut savura, într-o atmosferă de intimitate, şaptesprezece poezii ale autorului francez (dintre care patru recitate în limba franceză), potenţate de acompaniamentul muzical, de un inspirat joc de lumini şi umbre şi de o mişcare scenică ingenioasă. Dincolo de afinităţile elective care au determinat alegerea poetului şi a textelor, deschiderea proiectului de café-théâtre cu poezia lui Baudelaire a avut şi o componentă programatică, scrisul acestuia stând la temelia liricii moderne. 

Spectacol café-théâtre – Recital Nicolae Labiş

Scenariul: Stanca Ponta şi Ion Abrudan

„Trăim în miezul unui ev aprins” a continuat seria spectacolelor de mică întindere din proiectul café-théâtre al secţiei române, beneficiind de un grup de interpreţi tineri, abia trecuţi de vârsta la care a creat Nicolae Labiş. Frumuseţea versurilor s-a împletit cu acordurile muzicale creând un spectacol care a încercat depăşirea canoanelor unui recital obişnuit, pentru a realiza în schimb o poveste unitară, în care protagoniştii îşi exprimă setea de viaţă, lupta cu ei înşişi la răscrucile vieţii. Versurile lui Labiş, vibrante şi de o candoare fermecătoare, nu exclud totuşi confruntarea cu realul. După cum afirmă Gheorghe Tomozei, „adolescentină, poezia lui Labiş e o invitaţie la contemplaţia matură. Simplă în reprezentările ei, ea cheamă la profunzime.” 

Trupa Iosif Vulcan:

Trupa Arcadia:

×

TOP