Denisa Irina Vlad este actriță a Trupei Iosif Vulcan, care își valorifică cu succes talentul scenic prin roluri puternice și îl completează prin înclinația spre regie, preferând texte de factură realistă, cu personaje complexe și mesaje profunde. Cu prilejul premierei spectacolului Năpasta de I.L. Caragiale, Denisa a acceptat provocarea noastră de a răspunde câtorva întrebări despre spectacol și personaje, privite atât prin ochii regizorului, cât și ai actriței.

Text preluat de pe Liternet.ro.

Florina Dometi: Ești actriță, una care se bucură deja de un C.V. artistic bogat. Ce te face să revii, din când în când, la regie? Cum reușești să te detașezi de rolul de actor și să intri în cel de regizor și viceversa?

Denisa Irina Vlad: Mă întorc la regie pentru că îmi place foarte mult. Este o pasiune care merge în paralel și împreună cu actoria. Nu mă detașez de rolul de actor când fac regie. De multe ori intru în scenă și arăt în loc să explic. Am însă noroc că de fiecare dată când am regizat în teatru, colegii mei mi-au dat credit de la bun început, au avut mare încredere în mine, și atunci am avut libertatea de a crea.

F.D.: Cum îl jucăm astăzi pe Caragiale?

D.I.V.: Strict în ceea ce privește proiectul nostru, nu ne-am propus să-l „jucăm” pe Caragiale. Dacă am porni de la o astfel de premisă, ar fi, probabil, copleșitor. Noi aducem pe scenă oameni, o poveste și o situație. În rest, fiecare dintre noi are propria perspectivă asupra modului în care se raportează la autor și la opera lui. (Florina Dometi, un interviu cu Denisa Irina Vlad, Ca regizor încerc să fac în așa fel încât să fim cât mai aproape de adevăr – Năpasta)

F.D.: Ce te provoacă cel mai mult la Năpasta, atât ca regizor, cât și ca actriță?

D.I.V.: Ca actriță urmează să descopăr ce provocări o să întâmpin. Ca regizor încerc să fac în așa fel încât să fim cât mai aproape de adevăr. Să creăm niște oameni reali și o situație reală. Desigur, trec anumite situații prin filtrul gândirii mele, dar încerc să nu complic lucrurile și să stăm cât mai aproape de adevăr. Provocarea cea mai mare este aceasta: să fiu sigură că ceea ce se întâmplă acolo este viu, nu doar să expunem ceva, ci să trăim, iar publicul să trăiască povestea împreună cu noi.

F.D.: Cum o vezi pe Anca? Este o femeie diabolică, care și-a plănuit cu sânge rece răzbunarea, până într-acolo încât l-a distrus psihic treptat pe Dragomir sau o femeie instinctivă, pasională, care se lasă condusă de satisfacerea legii sângelui?

D.I.V.: Nu o văd nici diabolică, nici răzbunătoare, nici o femeie condusă doar de instincte sau de „Legea Sângelui”. Este, mai degrabă, o femeie care a iubit profund și s-a simțit iubită, iar din această iubire puternică izvorăște dorința ei de dreptate, nu de răzbunare. Latura religioasă are un rol esențial în construcția personajului: trăiește cu frica lui Dumnezeu, ceea ce o împiedică să ducă până la capăt gândul de a-l ucide pe Dragomir, deși își imaginează această posibilitate. În permanență caută justificări și explicații pentru acțiunile sale, pentru fiecare cale prin care încearcă să-l facă pe Dragomir să plătească pentru faptele lui. În final, faptul că-l trimite la închisoare pentru moartea lui Ion, pentru ea este o formă de împlinire a justiției, este dreptate, nu răzbunare. Din spiritul creștinesc al Ancăi lipsește însă iertarea. Nu reușește să-l ierte pe Dragomir, dar cred că vine, în mod paradoxal, din dragostea imensă pe care i-a purtat-o lui Dumitru. În felul ei, simte că îi onorează memoria prin dorința ca cel care i-a făcut rău să fie pedepsit. Aceasta este, cred, justificarea ei interioară pentru faptul că nu poate ierta. Pe de altă parte, e impresionantă forța unei femei care poate să trăiască ani întregi lângă un om pe care nu-l suportă, doar în speranța că, la un moment dat, el se va da de gol sau va primi ceea ce merită. La început, ea are doar o bănuială în legătură cu vinovăția lui Dragomir, iar convingerea se construiește treptat, pe măsură ce trăiește alături de el.

F.D.: După Anca, Ion este cel mai enigmatic și profund personaj. Cum este Ion construit în spectacolul tău: un nebun mistic sau un inocent strivit de drama învinuirii nedrepte?

D.I.V.: Ion trebuie să aibă curățenia unui copil. Mi se pare că un om care a trecut prin atâta suferință, parcă se sfințește, de-aici și firul direct, comunicare directă cu divinitatea. Este psihotică conexiunea aceasta, dar vine dintr-o curățenie și dintr-o bunătate, cel puțin așa am interpretat-o eu. Evident că omul nu mai este în toate mințile, acest lucru este clar, dar a înnebunit pentru că a fost pus în postura aceea, în care i s-a făcut o mare nedreptate și a trecut prin toate acele chinuri fără să fie vinovat. Cred că pe unii suferința îi înrăiește, iar pe alții îi curăță, iar el este omul care s-a curățat prin suferință.

F.D.: Dragomir și Gheorghe sunt doi rivali uniți și totodată distruși de pasiunea pentru o femeie inaccesibilă. Ce contraste sau nuanțe dintre ei ți-ai propus să evidențiezi în montare? Îl vezi pe Dragomir ca pe vinovatul prins în propria capcană și pe Gheorghe ca pe un nevinovat pe cale să fie sacrificat, sau consideri că amândoi poartă responsabilitatea pentru pasiunea pe care o dezvoltă pentru o femeie măritată?

D.I.V.: Mi se pare că, prin construcție, cei doi bărbați sunt fundamental diferiți. Gheorghe are la un moment dat o replică în care îi spune Ancăi că petrece timp cu Dragomir doar pentru a o putea vedea mai des pe ea, dar „nu e om de felul lui”. Diferența dintre ei este evidentă. Gheorghe, învățătorul satului, aparține clar păturii intelectuale. Noi l-am construit ca fiind mai blând, cu o anumită inocență a tinereții. Are un profund respect pentru Dragomir, motiv pentru care îi trebuie mult timp până să prindă curajul de a-i mărturisi Ancăi ce simte. Iar când o face, este doar pentru că o vede suferind; altfel, cel mai probabil, nu ar fi intervenit niciodată în viața lor de familie. De asemenea, nu cred că ar fi fost capabil să ducă până la capăt planul Ancăi de a-l ucide pe Dragomir. Gheorghe nu este un om pasional, așa cum este Dragomir. Dragomir acționează din instinct, din impuls, în timp ce Gheorghe este mai cumpătat, mai rațional. Cât despre Dragomir, am pornit de la ideea că nimeni nu este cu adevărat rău în esență, nici măcar el. Eu cred că și Dragomir este profund chinuit de ceea ce a făcut: de vinovăție, de remușcări, dar mai ales de dragostea pentru Anca. Acesta a fost, de fapt, motorul care l-a împins să acționeze așa cum a făcut-o, nu din meschinărie, ci dintr-o iubire intensă, chiar dacă, desigur, acest lucru nu-i justifică fapta. Cred cu tărie că intenția lui a fost să o facă fericită. E limpede că omul trăiește cu o suferință interioară, de altfel în text se spune clar că are tot felul de vise tulburătoare. Dacă ar fi fost un om profund rău, și-ar fi văzut în continuare de viață, fără nicio urmă de remușcare. În raport cu Anca, el nu se bucură doar că o are lângă el; caută iubirea, o conexiune reală. Undeva, în adâncul sufletului, ca în fiecare dintre noi, există și în el o parte bună.

F.D.: Cu ce mesaj ți-ai dori să iasă spectatorii din sală după spectacol?

D.I.V.: Viața nu se reduce la contrastele dintre alb și negru, ci sunt infinit mai nuanțate. Cu toții avem o urmă de conștiință, o urmă de bunătate; nimeni nu este profund bun sau profund rău. Acest adevăr mi-ar plăcea să reiasă din spectacol: că toată lumea, undeva, acolo, are o fărâmă din fiecare: și de răutate, și de furie, dar și de bunătate.

Citiți mai mult pe LiterNet.ro aici