Text preluat de pe lucianantofi.wordpress.com / autoare: Luciana Antofi

Puterea.

O mână de nisip pentru clepsidra largă și răbdătoare a partidelor de șah ale istoriei care toarnă repede o altă mână de nisip deasupra, măsurând uneori măreția pieselor nu atât după importanță cât după rezistența lor pe tabla de joc de pe fundul clepsidrei. De această dată a unui nebun de albastru.

Și nu orice fel de nebun, ci unul excelent născocit (Petre Ghimbășan, un senzațional Richard al III-lea) și genial mânuit de regizorul Andrei Măjeri  împreună cu Trupa „Iosif Vulcan” a Teatrului „Regina Maria” din Oradea, care ține în șah teatral clasic/contemporan, preț de mai bine de două ceasuri, cele mai importante zece piese  ale puterii (la care regizorul a redus foarte inspirat aglomeratul univers regal shakespearian cu tot felul de ranguri și  relații de la Curte și l-a expediat într-un superb neomedieval-rock – unele costume medievale sunt reinterpretate contemporan în partea de jos, în cheie alb-negru cu elemente de armură argintie, simbolistică regală britanică, accesorizate cu elemente de echipament sportiv, imprimeuri și căști audio (!) – esențializat și inteligibil) pentru care a inventat vremelnic chiar și noi mișcări pe tabla de joc.

Text preluat de pe LiterNet.ro / autor: Mihai Brezeanu

Prolog

„Cronică”. Cu acest cuvânt începe Richard III înscenat de Andrei Măjeri la Teatrul Regina Maria din Oradea (premieră 5 aprilie 2025). Richard III de William Shakespeare, în traducerea lui Horia Gîrbea, cu inserții din Henric VI de același William Shakespeare. Pentru mai multă precizie, cu inserții de Henric VI Partea a III-a, textul care, împreună cu primele două părți din Henric VI și cu Richard III, formează așa-numita Tetralogie Minoră a lui Shakespeare. Un set de 4 texte dedicate Războiului celor Două Roze (1455-1485), purtat între Casa de Lancaster (roza roșie) și Casa de York (alba roză, ca să zicem așa).

Text preluat de pe revistafamilia.ro / autor: Alexandru Jurcan

Premiera finalului de an 2024 la Teatrul Regina Maria din Oradea: Elif și ploaia de Sami Ibrahim, în regia lui Alex Ianăși. Un text despre condiția imigrantului mereu „ilegal”, care valorează doar atât cât poate munci, într-un sistem birocratic perfid. Elif e o femeie care ajunge într-o dictatură economică, preferând tendințe utopice,  care s-o îndepărteze de colții realității. Fiica sa, Lily, are o altă perspectivă, dincolo de poveștile mamei, reușind să priceapă crudul adevăr și condiția lor precară, cu un cinism specific vârstei ei.

Text preluat de pe Contributors.ro / autor: Mircea Morariu

Dacă e adevărat că, așa cum spunea Shakespeare, teatrul trebuie să fie oglinda vieții, atunci e în afara oricărui dubiu că el are obligația de a fi deschis la teme noi, impuse de actualitate. Printre care și aceea a tot mai acutei, și, uneori, îngrijorătoarei prezențe a inteligenței artificiale în existența noastră zilnică. 

Exact despre această implicare a roboților, despre amestecul de noutate, beneficii și îngrijorări presupus de intruziunea în chestiune vorbește, între altele, piesa Speranța nu urcă niciodată cu liftul prezentată în premieră pe țară la Sala Transilvania de Teatrul Regina Maria din Oradea. Spun între altele fiindcă autoarea piesei, Simona Mihuțiu, medic oncolog de profesie, aflată la ora debutului în literatura dramatică (cel puțin în reprezentarea producțiilor sale în domeniu), a mai atașat temei principale alte câteva.Deloc puține. Precum aceea a dificultăților de toate felurile pe care le presupune vârsta a treia sau aceea a singurătății. Și ele extrem de actuale.

Articol preluat de pe Contributors.ro / autor: Mircea Morariu

O spun de la bun început. Elif și Ploaia de la Teatrul Regina Maria din Oradea, nu este  nici pe departe un spectacol fără cusur. Nu tot ceea ce vedem pe scenă este perfect valid și nici absolut original nu este. Există în gramatica montării împrumuturi evidente atât în ceea ce privește soluțiile regizorale ce țin de punerea în temă, de construcția însăși a personajelor (ale căror prime apariții, cu valize mari, imense, nu au cum să nu îți amintească de spectacolele lui Silviu Purcărete) cât și în privința decorurilor și costumelor, și ele cam din aceeași zonă. Le semnează Tania Gobejishvili. Nici frecventul recurs la microfoane clasice, cu stativ, folosite în vederea evidențierii unor situații dramatice ori a unor replici considerate esențiale nu este ceva chiar foarte nou. Moda, introdusă în teatrul românesc în urmă cu ceva vreme de Radu Afrim în show-urile sale, a proliferat și este prezentă într-un număr consistent, poate chiar prea consistent,  de producții.

Text preluat de pe Contributors.ro / autor: Mircea Morariu

În anul 2014, atunci când în oferta de spectacole a unei ediții a Festivalului Internațional de Teatru Interferențe, organizat de Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca și de directorul lui, Tompa Gábor , apărea spectacolul cu piesa Un dușman al poporului de Henrik Ibsen, numele regizorului german Thomas Ostermeier nu era deloc necunoscut publicului din România.

Se știa câte ceva și despre Nora, și despre Hamlet. Acesta din urmă ajungând la noi cu ocazia unei ediții a Festivalului Shakespeare  creat de Emil Boroghină la Teatrul Național Marin Sorescu din Craiova. Se știa și că Ostermeier e un pasionat de literatura dramatică a lui Ibsen. Pe care a pus-o în scenă în cvasi-totalitate și căreia i-a dedicat pagini consistente în cartea Teatrul și frica ce avea să apară și în românește în anul 2016, în colecția Yorick  a edituri bucureștene Nemira. Reeditarea din anul 2024 a cărții avea să fie completată de apariția altor două cărți dedicate regizorului de la Schaubühne, una apărută tot la Nemira  (Teatrul lui Thomas Ostermeier), cealaltă (Backstage Ostermeier) la Fundația Culturală Camil Petrescu. Tot în 2024, Ostermeier a montat pe scena Teatrului Național I.L. Caragiale spectacolul cu piesa Hedda Gabler.

Articol preluat de pe LiterNet.ro / autor: Liviu Ornea

Un cuplu își plînge fiul de patru ani mort în urma unui accident stupid: cîinele fugise-n stradă, un tînăr încearcă să-l ocolească și omoară copilul care alergase după cîine. Nu e nimeni de vină. Se întîmplă. Soartă. La opt luni după accident, părinții nu-și revin. Fiecare reacționează altfel. Se înstrăinează. Soția își cultivă aproape durerea și refuză să comunice cu soțul, cu sora și mama, cu prietenii care, nici ei, nu știu cum să reacționeze, devine agresivă, îi acuză pe toți că nu-i înțeleg durerea. Soțul încearcă terapia de grup, respins sine die de soție are și o mică aventură. Pînă la urmă se decid să vîndă casa (ideea soției). Încearcă, nu s-o ia de la capăt, dar măcar să reînvețe să trăiască.

Text preluat de pe Contributors.ro / autor: Mircea Morariu

Asemenea celorlaltor opt ediții anterioare și cea de-a noua a FITO, adică a Festivalului Internațional de Teatru de la Oradea, desfășurată în perioada 1-9 iunie, în organizarea Teatrului Regina Maria, a avut două secțiuni. Una cu caracter competitiv, cea de-a doua rezervată spectacolelor invitate.

Prima secțiune, cea în care un număr însemnat de teatre au înscris producții în concurs, intenționează să conserve legătura cu tradiția. Mai exact, cu Săptămâna Teatrului Scurt, festival creat în 1976, grație colaborării dintre conducerea din  acea vreme a Teatrului de Stat din Oradea și cea a revistei Familia.

Text preluat de pe LiterNet.ro / autor: Mihai Brezeanu

După un început în forță cu proaspăt laureatul UNITER 2024 Cine l-a ucis pe tata? al Teatrului Metropolis (premiul pentru cea mai bună regie acordat lui Andrei Măjeri), a 9-a ediție a Festivalului Internațional de Teatru Oradea (FITO) a programat, în ziua a doua (2 iunie 2024), o premieră a gazdelor. Trupa Iosif Vulcan a Teatrului Regina Maria a prezentat, pe scena superbei Săli Mari a Teatrului de Stat, premiera pe țară a musical-ului Piciul.

Text preluat de pe Contributors.ro / autor: Mircea Morariu

Teatrul Regina Maria din Oradea și-a îmbogățit recent oferta repertorială cu un nou, bun și emoționant spectacol care se cheamă Rabbit Hole. E bazat pe o meșteșugit scrisă piesă datorată americanului David- Lindsay Abaire. Care, după ce a fost recompensat pentru ea, în 2007, cu prestigiosul premiu Pullitzer (Abaire a mai primit și alte premii), a transformat-o în scenariu de film. Film din 2011 care a rulat la noi sub titlul cam neinspirat Trezirea la realitate. Film regizat de John Cameron Mitchell și care i-a adus lui Nicole Kidmann, căreia rolul principal feminin îi venea mănușă, o nominalizare la Oscar.

Text preluat de pe Contributors.ro / autor: Mircea Morariu

Sub titlul unui film american celebru cu Jane Seymour, Christopher Plummer și Christopher Reeve, film ajuns ca prin minune pe ecranele românești în sufocanții, practic fără speranță ani ’80, Teatrul Regina Maria din Oradea le-a oferit spectatorilor săi prilejul de a vedea un spectacol cu piesa Almost, Maine a lui John Cariani.

Nu voi încerca în cele ce urmează să deslușesc rațiunea schimbării de titlu. Mă voi mulțumi doar să observ că poveștile din cele 8 module ale spectacolului se petrec într-un timp nedefinit, însă locul în care ele se consumă e specificat cum nu se poate mai clar. Adică Maine, o localitate cam bizară, cu o societate și o viață socială nu tocmai organizate, situată acolo unde se pune în cui harta.

Text preluat de pe ancazaharia.ro / autoare: Anca Zaharia

După mutarea mea din Brașov la Oradea n-am regretat nimic, dar am spus deseori că mi-e dor de teatru, așa că am început proiectul familiarizării mele cu lumea asta din orașul unde e noua mea casă. Cum știți dacă m-ați mai citit și cum aflați acum dacă nu, împărtășesc ce-mi place și cred că ar putea să placă și altora sau, dimpotrivă, să provoace schimbare în cei pe care îi poate pune, din scaunul confortabil din sală, în poziții nu tocmai confortabile, cu potențial de generator al unor reflecții ca o licărire de speranță pentru autoeducare și toleranță. 

Pentru că mi se pare vital să și tragem niște concluzii care să ne facă oameni măcar un pic mai decenți, nu doar să rămânem consumatori pasivi și hăhăibili pentru orice produs cultural, artistic sau de entertainment. Dacă vrei și poți sau măcar vrei să poți, ai ce să-nveți folositor și din Las Fierbinți (despre care a scris Diana, colega mea de la Revista GOLAN, aici) și din vreo emisiune cu insule ale iubirii sau schimburi de părinți. Bine, pentru asta e nevoie de niște skilluri pe care nu prea le deprindem în mediul educațional tradițional, că doamne-ferește să interpreteze copilul ceva după capul lui și să nu trăncănească veșnicele comentarii învățate pe de rost din culegerea de comentarii a bunicii.

Text preluat de pe contributors.ro / autor: Mircea Morariu

Ani buni la număr, cu siguranță mulți peste 30, m-am străduit să le explic succesivelor serii de studenți că veacul al XVII lea francez nu e nici, (sau nu e numai) Secolul clasic, nici Marele Secol, nici Secolul lui Ludovic al XIV lea. Că toate aceste etichete nu acoperă decât în parte complexitatea lui istorică, artistică, filosofică, estetică și literară și că îndată ce critica și istoria literară au descoperit frumusețile și deliciile barocului, unde mai pui că i-au mai găsit și prețiozității o parte bună (în opoziție cu ridicolul în care a eșuat), s-ar cam cuveni lăsate la o parte multe dintre afirmațiile din vechile manuale, produse ale universitarilor din tradiția de odinioară a Sorbonei și din vechea critică. În fond, regulile, ordinea, echilibrul au dominat numai o parte din veacul în cauză.

Text preluat de pe bookhub.ro / autoare: Oana Cosma

În 1973, chiar și pentru francezi concubinajul homosexualilor era un subiect tabu. Jean Poiret, autorul Coliviei nebunelor a știut acest lucru când a preluat ideea din 1966  a unui britanic și a dezvoltat-o într-un mod original în propria piesă de teatru; el însuși l-a și jucat pe unul dintre cei doi homosexuali (Georges, regizorul spectacolelor de cabaret cu travestiți de la localul de noapte pe care îl deținea împreună cu partenerul său de mai bine de un deceniu). Nici astăzi, în 2023, subiectul nu este abordat deschis, cu lejeritate, nici măcar în comunitățile în care există homosexuali. Acceptarea unor minorități sexuale reprezintă o mare provocare pentru mulți dintre noi, dar și membrii acestei minorități se luptă cu propriile prejudecăți: rușinea de a fi parte a unei minorități „blamate”, îndoiala care îi macină pe unii dintre ei toată viața: sunt sau nu cu adevărat homosexuali?; precaritatea și incertitudinea unei vieți cotidiene stabile generează adevărate drame în rândul lor. Jean Poiret, ca om de teatru, artist desăvârșit, nu și-a propus să o facă pe lupul moralizator, ci doar să aducă în fața publicului un subiect sensibil, într-o manieră constructivă, amuzantă, comică. Rezultatul cred că l-a surprins și pe Poiret însuși: Colivia nebunelor se joacă în foarte multe țări, iar și iar, poate și pentru că, fiind scrisă atât de bine, permite adaptarea replicilor în funcție de specificul țării sau a locului unde se joacă, la fel și numele și trăsăturile unora dintre personaje.

Autor text: Mircea Morariu
Preluat de pe: contributors.ro

Mimi Brănescu e de profesie actor. Mai degrabă de film decât de teatru sau de televiziune. E însă mai presus de toate, cel puțin în conștiința publicului, scenaristul sitcomului Las Fierbinți. Mimi Brănescu e și un autor industrios de piese de teatru. Piese care se susțin nu neapărat prin acțiune, ci prin replici. Savuroase, inteligente, care provoacă hohote de râs fără a fi nici măcar un singur moment vulgare. Publicul orădean a putut constata asta în urmă cu aproape doi ani în urmă atunci când însuși dramaturgul a descins la Teatrul Regina Maria din localitate în chip de regizor. A făcut-o spre a monta propria scriere numită Genul acuzativ. O poate constata și în actuala stagiune când la noua sală, Transilvania, lui Mimi Brănescu i se joacă Ultimii. Un fel de Acasă la tata și mai ales un fel de Viața la țară, altfel.

Autor text: Mircea Morariu
Preluat de pe contributors.ro

Teatrul Regina Maria din Oradea și-a deschis oficial noua stagiune cu o recapitulare a producțiilor anteriorului sezon teatral și nu numai (au putut fi astfel revăzute Vinnegar Tom, Genul acuzativ și Opera de trei parale), cu o premieră sau, mai corect spus, cu o refacere din temelii a unui spectacol inițial produs în mediul independent (Până când moartea ne va despărți),dar și cu un mini-festival intitulat Portret de autor. Dedicat unei trilogii de mare succes a unui dramaturg francez nicidecum minor. Din contră. La ora actuală aflat la mare căutare pe scenele românești. E vorba despre Florian Zeller.

Acum, la drept cuvânt, festivalul a fost mai curând unul dacă nu neapărat de criză, ci de salvare în orice caz. Oraș prosper și județ în care ni se tot repetă până la suprasaturație că toate ar merge ca pe roate grație cuiva care e mai Soare decât Ludovic al XIV lea și mai însetat de construcții megalomanice decât Geniul Carpaților, Oradea și Bihorul nu prea au, pasămite, resurse pentru a susține revenirea la viață, după pandemie, a mai vechiului Festival de teatru scurt, devenit în timp FITO. Adică Festivalul Internațional de Teatru de la Oradea. Altele, și nu cultura, ci, în cel mai bun caz subcultura, manifestările populare sunt prioritățile autorităților în pixul cărora stă alocarea fondurilor. Pare-se fidele zicerii Ce frumos e pe la noi/Fie miercuri, fie joi/Nu există să existe/ Cetățeni cu fețe triste.