Text preluat de pe LiterNet.ro | autor: Mihai Brezeanu

Deșteptarea amenință să devină cel mai de succes spectacol al Teatrului Regina Maria din Oradea din ultimii mulți ani. Scris de Doru Vatavului (și) pe baza experiențelor și mărturisirilor personale ale adolescenților din distribuție și pus în scenă de Bobi Pricop, Deșteptarea și-a avut premiera în ianuarie 2026 în sala cea mare & splendidă a teatrului orădean. 5 luni mai târziu, în plin TIFF.25, spectacolul vecinilor de mai la nord-vest a umplut în cele mai mici amănunte uriașa & splendida sală a Naționalului clujean (în acest caz, adjectivul splendid nu exclude defel nevoia urgentă de renovare aprofundată). Caz rarisim: la dezbaterea cu publicul de după reprezentație, au rămas în jur de 700 de spectatori. Șapte sute! Cine ar fi crezut că teatrul social & educațional poate fi teatru popular?

Născut la 4 august 1961, în Doroțcaia, raionul Dubăsari, în regiunea Transnistriei (Republica Moldova), Ion Sapdaru și-a construit formarea artistică între două importante spații culturale. A absolvit Institutul de Teatru din Chișinău (1979–1983), și-a continuat studiile la prestigiosul Institut de Cinematografie VGIK din Moscova (1985–1989), iar ulterior a urmat un masterat de regie în capitala rusă.

Parcursul său artistic îmbină actoria de teatru și film cu regia și dramaturgia. Este actor și regizor la Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Iași, dar a jucat și a regizat pe numeroase scene importante din România și Republica Moldova, printre care se numără și cea a teatrului orădean. În cinematografie, a colaborat la producții reprezentative ale filmului românesc, fiind distins în 2007 cu Premiul Gopo pentru cel mai bun actor, pentru rolul din filmul A fost sau n-a fost?, în regia lui Corneliu Porumboiu. Totodată, vocația sa artistică s-a manifestat și în domeniul pedagogic, activând ca profesor la Universitatea de Arte „George Enescu” din Iași.

Text preluat de pe LiterNet.ro | autor: Adrian Țion

Limbajul licențios pe scenă se întinde și se extinde ca pecinginea pe o piele catifelată. Vorbirea se umple de viruși, conștiința artistică se umple de uimire. Seniorii resping insolența de limbaj, o detestă cu vehemență, jenați, scârboșiți. Tinerii o adoptă și o utilizează ca pe o formă de răzvrătire împotriva tuturor dogmelor și normelor coercitive. Dar să folosești acest limbaj jegos, devenit normă a aroganței juvenile (tot o normă pe invers!), pentru a pătrunde în universul de trăiri și simțiri al adolescenților din ziua de azi, mi se pare un act de curaj extrem, violent și neomologat estetic, ce sparge tiparele convenției teatrale în destule țăndări dezaprobatoare. Evident, mi-am denunțat vârsta, dar și rigoarea ca normă (altă normă!) a evaluării actului teatral.

Text preluat de pe LiterNet.ro | autor: Mihai Brezeanu

Petre Ghimbășan pășește pe scenă, venind spre public. Ocolește cadrul / scheletul pustiu al casei care se va tot restrânge de-a lungul spectacolului (scenografia: Andreea Săndulescu) și privește spectatorii. Unii nici nu-l remarcă. Luminile sălii sunt încă pornite, reflectoarele de scenă (lighting design: Cristian Niculescu) nu și-au intrat în rol. De fapt, nici Petre Ghimbășan nu și-a intrat încă în rol. Abia peste câteva clipe va deveni, ușor-ușor, Vania.

Interviu preluat de pe LiterNet.ro

Răzvan Rocaș: Te afli la prima montare a unui text cehovian. Ce te-a ținut până acum departe de acesta și ce te-a determinat să alegi „Unchiul Vania”?
Cristian Ban: Îmi vine să spun că tinerețea. În ultimii ani am tot recitit textele lui și probabil am ajuns în punctul în care am rezonat maxim. Țin minte că acum niște ani, la o repetiție, actrița Elena Popa m-a întrebat dacă nu vreau să fac Cehov că „simt eu ceva” și cred că a avut dreptate. M-au fascinat repetițiile și felul în care m-a provocat ca regizor acest text. Nu simt că a fost greu, simt că a fost intens.

Text preluat din Revista Familia | autor: Alexandru Jurcan

Zăpezile de altădată mai revin, dar adolescenții de odinioară s-au disipat în labirintul invențiilor, profitând de progresele științifice. De rețelele sociale, de inteligența artificială. Adio, plimbări în natură, socializare sub raze de soare! Virtualul a învins, ca un drog malefic. Reversul focusării pe internet arată o degringoladă jalnică spre tot felul de disfuncționalități. Ce înseamnă un spectacol necesar, un SOS exploziv? Exact premiera de la Teatrul Regina Maria din Oradea, adică Deșteptarea de Doru Vatavului, în regia lui Bobi Pricop. Asistent de regie: Mihai Gligan. Un spectacol dedicat adolescenților. Spre înțelegere, reorientare, deșteptare.

Text preluat din Revista Várad | autoare: Fried Noémi Lujza

Spectacolul „Deșteptarea” a fost prezentat pe 17 și 18 ianuarie de Trupa Iosif Vulcan a Teatrului Regina Maria din Oradea. Montarea, realizată de Bobi Pricop după un text contemporan de Doru Vatavului, a fost urmată, de fiecare dată, de discuții între creatori și public.

Spectacolul are distribuție dublă, astfel că la reprezentația de duminică pe care am văzut-o noi, actorul Sorin Ionescu s-a adresat publicului înainte de începere, avertizând că limbajul piesei este vulgar și conține multe expresii în limba engleză — exact așa cum vorbesc adolescenții de astăzi. Pe parcursul spectacolului apar, însă, și momente care șochează mai mult decât vulgaritatea…

Mihai Gligan este regizor de teatru din Cluj-Napoca, absolvent al Facultății de Teatru și Film din cadrul UBB, unde și-a finalizat atât studiile de licență, cât și pe cele de master. Debutul său regizoral a avut loc cu spectacolul „Căsătoria” de N.V. Gogol, montat la Teatrul Municipal Baia Mare, producție distinsă în cadrul Festivalului Internațional de Teatru Atelier 2022 cu Premiul special al juriului pentru regie și Premiul pentru scenografie.

În anii care au urmat, a semnat și co-semnat mai multe proiecte remarcate pentru coerența artistică și receptarea favorabilă în mediul teatral contemporan. Prima colaborare cu teatrul orădean l-a adus în postura de asistent de regie pentru spectacolul „Deșteptarea” de Doru Vatavului, realizat sub direcția scenică a lui Bobi Pricop, colaborare continuată ulterior prin montarea comediei „Tandrețea”, în calitate de regizor.

Cu prilejul acestui nou proiect, Mihai Gligan a acceptat să răspundă câtorva întrebări despre universul și mecanismele spectacolului „Tandrețea”.

Text preluat de pe LiterNet.ro | autoare: Cristina Smadea

A (te) deștepta… înseamnă a (te) trezi dintr-un somn nocturn sau diurn, dintr-un vis, dintr-o iluzie, dintr-o stare de leneveală, dintr-o beție, a înțelege ce se întâmplă în jurul tău sau cu tine, deschizând ochii trupului, ai minții și ai sufletului.

Noi, oamenii, suntem visători din fire, conștient și inconștient, iar visele sunt, de foarte multe ori, rezultatul gândurilor noastre mai mult sau mai puțin ascunse, al dorințelor înghesuite într-un buzunar al inimii sau într-un sertăraș al minții. Ceea ce ne desparte de animale e tocmai această deșteptare, ca înțelegere a semnificației cuvântului OM, și urmarea acestei înțelegeri este respectul și iubirea față de semenii tăi. În caz contrar, devenim bestii.

Text preluat din Revista Várad | autoare: Fried Noémi Lujza

Este clar că regizorul Timofey Kulyabin, dramaturgul Roman Dolzhansky și scenograful Oleg Golovko au intervenit substanțial asupra dramei „Broken Glass” de Arthur Miller, iar muzica compusă de Timofei Pastukhov se dovedește excelentă pentru menținerea tensiunii ridicate chiar și în timpul scurtelor tranziții dintre scene. Legătura dintre creatorii ruși aflați în exil european din cauza pozițiilor lor anti-război și Teatrul Regina Maria din Oradea a fost realizată de Raluca Rădulescu, traducătoarea piesei. Rezultatul colaborării, spectacolul „Oglinda spartă” al Trupei Iosif Vulcan, a fost prezentat pentru prima dată publicului pe 16 noiembrie, pe scena mare a teatrului orădean. De altfel, piesa dramaturgului american a fost tradusă în limba maghiară de Tamás Ungvári sub titlul „Üvegcserepek”.

Denisa Irina Vlad este actriță a Trupei Iosif Vulcan, care își valorifică cu succes talentul scenic prin roluri puternice și îl completează prin înclinația spre regie, preferând texte de factură realistă, cu personaje complexe și mesaje profunde. Cu prilejul premierei spectacolului Năpasta de I.L. Caragiale, Denisa a acceptat provocarea noastră de a răspunde câtorva întrebări despre spectacol și personaje, privite atât prin ochii regizorului, cât și prin ochii actriței.

Interviu preluat de pe LiterNet.ro

Teatrul Regina Maria: Ați ales să montați la Oradea o adaptare după textul „Broken Glass”, scris de către Arthur Miller către finalul carierei sale de dramaturg, fiind o piesă poate mai puțin cunoscută decât „Death of a Salesman” sau „The Crucible”, dar cu o mare încărcătură socio- politică. Ce v-a influențat să faceți această alegere și care simțiți că este cel mai mare potențial regizoral al textului?
Roman Doljanski: Eram în negocieri cu teatrul. A fost comandat… nu acest titlu, dar a fost comandat de teatru; a fost dorința teatrului de a alege un titlu din dramaturgia americană a secolului trecut. Recent, am lucrat cu un alt text al marelui dramaturg Eugene O’Neill, la Sibiu, așa că, în cadrul acestei direcții, a apărut întrebarea legată de ce ar fi interesant să alegi din dramaturgia americană. În principal, Eugene O’Neill; mai sunt Tennessee Williams, care este cunoscut peste tot, și Arthur Miller, care deși este un dramaturg important, poate că este mai puțin cunoscut, iar prezența lui în repertoriile teatrelor – atât la nivel global, cât și în România – nu mai este atât de semnificativă cum obișnuia să fie. Astfel că ideea a fost ca Arthur Miller să fie cel sugerat, dar alegerea pentru Broken Glass i-a aparținut lui Timofei. Alegerea mea a fost dramaturgul, iar piesa a fost alegerea regizorului.
Timofei Kuliabin: Da, am ales această piesă deoarece este unul dintre ultimele texte ale autorului; nu este atât de cunoscută și nici tradusă. De altfel, nu este tradusă în română. Poate că nu e cea mai cunoscută piesă, dar este interesantă pentru mine deoarece explorează însăși drama familială. Personajele principale sunt doar trei, iar piesa este o dramă familială tipică, aceasta fiind direcția mea. Îmi plac poveștile în care conflictul apare între persoane cu relații foarte apropiate — în acest caz, soț și soție. Asta pe de-o parte. Pe de altă parte, deși este o dramă de familie, piesa atinge și mai multe probleme sociale foarte actuale, precum noile etici, dilemelemorale ale societății moderne sau noul val de antisemitism. Astfel, nu este doar o simplă dramă familială, ci acoperă și probleme sociale care pot fi integrate în aceeași producție.

Interviu preluat de pe LiterNet.ro

Toma Hogea este un creator complex: actor păpușar înzestrat cu bucuria de a crea, care a interpretat de-a lungul timpului sute de roluri în numeroase spectacole din registre diferite, regizor artistic cu un repertoriu de spectacole de înaltă calitate pe care le-a montat peste tot în țară, autor al unor volume esențiale despre arta păpușarilor și profesor la Universitatea de Arte din Iași, personalitate a teatrului de animație, răsplătită de-a lungul timpului cu numeroase premii naționale și internaționale pentru activitatea sa artistică. Cu ocazia montării spectacolului Degețica, după Hans Christian Andersen, l-am invitat la o scurtă discuție despre teatrul de animație, regie și noul proiect.

text preluat de pe bookhub.ro / autoare: Adriana Stoica (clasa a IX-a D, Colegiul Național „B.P. Hașdeu” Buzău)

Spectacolul care a încheiat a douăsprezecea ediție a festivalului „Săptămâna Teatrului Tânăr”, organizat de Teatrul „George Ciprian” din Buzău, a fost D-ale carnavalului, o comedie de Ion Luca Caragiale, ce a prins viață datorită regiei lui Vlad Trifaș, în interpretarea trupei de la Teatrul „Regina Maria” Oradea.

text preluat de pe bookhub.ro / autoare: Bianca Ioana Lavinia Cazan (clasa a XII-a, C.N. „B.P. Hașdeu” Buzău)

Seara în care am văzut spectacolul D’ale carnavalului, în regia lui Vlad Trifaș, a fost una dintre acele experiențe teatrale care te scot complet din cotidian. Departe de o simplă reluare a textului clasic, Trifaș reușește să-l reinventeze, aducându-l în contemporaneitate prin mijloace subtile, dar pline de semnificație.

text preluat de pe bookhub.ro / autor: Gabriel Nicolae (C.N. „Mihai Eminescu” Buzău)

Ultimul spectacol din Festivalul Teatrului Tânăr, aflat la a XII-a ediție, s-a dovedit strălucitor prin viziunea regizorală și interpretarea actorilor, prin decor și costume. Piesa lui I.L. Caragiale, ne dovedește regizorul Vlad Trifaș, nu este datat. Poate fi adus fără a fi modificat esențial, cu ingeniozitate, la nivel de mesaj, în cea mai profundă actualitate.

Text preluat de pe bookhub.ro / autoare: Alexia Olteanu (clasa a XII-a, C.N. „Mihai Eminescu” Buzău)

Unele spectacole nu se termină în clipa magică a căderii cortinei, a stingerii luminilor. Ele rămân în mintea ta, ca un ecou care te urmărește. Asta se întâmplă și în cazul spectacolului D’ale carnavalului de Ion Luca Caragiale, în regia lui Vlad Trifaș – un spectacol care te face să râzi, îndemnând însă la reflecție – printre ce oameni trăim?! în ce fel trăim?!

Text preluat de pe bookhub.ro / autoare: Ștefania-Emilia Bucur (clasa a IX-a D, Colegiul Național „B.P. Hașdeu” Buzău)

Ultima seară a festivalului „Săptămâna Teatrului Tânăr” s-a încheiat într-o notă explozivă, plină de umor și de energie, prin montarea piesei D’ale carnavalului de I.L. Caragiale, în regia inspirată a lui Vlad Trifaș. Sala a fost arhiplină, publicul venind în număr mare să guste din savuroasa lume caragialiană, iar râsetele și aplauzele au răsunat pe tot parcursul reprezentației.