Text preluat de pe Contributors.ro / autor: Mircea Morariu

Asemenea celorlaltor opt ediții anterioare și cea de-a noua a FITO, adică a Festivalului Internațional de Teatru de la Oradea, desfășurată în perioada 1-9 iunie, în organizarea Teatrului Regina Maria, a avut două secțiuni. Una cu caracter competitiv, cea de-a doua rezervată spectacolelor invitate.

Prima secțiune, cea în care un număr însemnat de teatre au înscris producții în concurs, intenționează să conserve legătura cu tradiția. Mai exact, cu Săptămâna Teatrului Scurt, festival creat în 1976, grație colaborării dintre conducerea din  acea vreme a Teatrului de Stat din Oradea și cea a revistei Familia.

Au fost atunci, în 1976, o seamă de condiții favorabile. Vigilența feluritelor organe de partid și nu numai care supravegheau (și) tot ceea ce se întâmpla în Teatre, putea fi într-o oarecare măsură păcălită prin plasarea tuturor manifestărilor culturale sub egida Festivalului Național “Cântarea României”. În paginile Familiei orădene, celebrul critic Valentin Silvestru susținea o rubrică dedicată piesei românești într-un act. Iar zestrea în domeniu care s-a dovedit a fi de o însemnată bogăție se cuvenea valorificată scenic. Tradiției i se asociau, în chip fericit, și noile tendințe. Pesemne, lumea simțea deja nevoia concentrării. Literatura dramatică de mici dimensiuni era la modă cam peste tot în lume și prinsese rădăcini serioase și în România, în primul rând grație unor dramaturgi de mâna întâi, precum Marin Sorescu, Dumitru Solomon sau Iosif Naghiu. Cu toții- și nu numai ei- au sprijinit constant manifestarea de cultură teatrală de la Oradea pe care au onorat-o de fiecare dată cu prezența. În plus, prin anii ‘70-80, Teatrele au dobândit gustul spectacolelor-coupé, iar moda aceasta s-a metamorfozat și ea într-un argument în favoarea Festivalului. Instituția-gazdă pregătea pentru fiecare ediție un spectacol de natură să revalideze genul. Să îi probeze vitalitatea.

Numai că din 1976 au trecut mulți ani și în acești ani s-au întâmplat multe. Au devenit o raritate spectacolele de mai mult de trei ore, rare fiind însă și cele de cel mult 90 de minute. Cât s-a stabilit, printr-un Regulament elaborat în 1996, că ar trebui să fie durata maximă a spectacolelor admise în concurs. Că, la un moment dat, s-a ajuns la 120 de minute ține de aberațiile cu nemiluita din timpul unui directorat de tristă amintire. Iar cum în anul de grație 2024 s-au găsit extrem de puține spectacole și încă și mai puține cu adevărat bune de numai un ceas și jumătate, limita s-a extins la o oră și trei sferturi. În unele cazuri, teatrul scurt s-a metamorfozat în teatru scurtat. Acesta a fost, de pildă, cazul spectacolului cu piesa Falsa servitoare de Marivaux, regizat la Teatrul Maria Filotti din Brăila de Alexandru Mâzgăreanu. Iată însă că și aici, ca și în alte câteva cazuri, a funcționat povestea lui Bergson și a lui Proust cu filosofia timpului durată și vremea a trecut pe nesimțite. Așa că de ce nu s-ar renunța definitiv la tirania formei? De ce să batem la nesfârșit un cal mort?

Spre bucuria spectatorilor care și-au plătit cinstit biletul și spre satisfacția criticului, cam cârcotaș din fire,  care poate să scrie, fără să-i tremure pixul și fără a face apel la minciuni pioase,  anul acesta la Oradea am avut parte de multe spectacole bune în secțiunea competitivă. O consistentă parte dintre ele- Cine l-a ucis pe tata? de la Teatrul Metropolis din București (regia: Andrei Măjeri), Hedwig and The Hungry Inch (regia: Răzvan Mazilu de la Teatrul Stela Popescu tot din București),  Elektra (regia: Botond Nagy) de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca, Adevărul (regia: Radu Iacoban) de la Naționalul din Timișoara, Mamă (regia: Mariana Cămărășan) de la Teatrul Național Radu Stanca din Sibiu, mai sus menționata Falsa servitoare se regăsesc pe lista nominalizaților și a premianților. Listă stabilită de un juriu alcătuit din regizorul Bobi Pricop, scenografa Irina Moscu și actrița Cosmina Stratan căreia eu, cum spuneam, cusurgiu din fire, nu am a-i reproșa nimic.

M-am bucurat să văd evoluând în mai sus mintitele spectacole actori în mare formă. Ca, de pildă, senzaționalul Lucian Ionescu în Hedwig în The Hungry Inch, foarte tinerii și talentații Adelin Tudorache, Alex Iezdmir, Eduard Chimac, Hunor Varga, Iustin Danalache, Vlad-Ionuț Popescu, adică “băieții lui Măjeri” în Cine l-a ucis pe tata?, Emilian Oprea, Blanca Dobă, Corina Borș, Ciprian Chiricheș în Falsa servitoare, toți actorii distribuiți în Elektra, în frunte cu excelenta Albert Csilla, Diana Văcaru-Lazăr și Cendana Trifan, amândouă emoționante și perfect acordate în Mamă, Matei Chioariu în Adevărul. Și, desigur, foarte tinerii și admirabilii actori distribuiți de Diana Mititelu în spectacolul Jocul din curtea din spate, producție a Teatrului de Stat Constanța. O montare  bine primită și în alte festivaluri. Care îmi dă prilejul să consemnez o “noutate’’. La utilitatea căreia cred că organizatorii nu ar face deloc rău să mai reflecteze.  Și anume renunțarea la prevederea în conformitate  cu care sunt acceptate în selecție numai spectacole produse între două ediții ale Festivalului. Câtă vreme Festivalul are o periodicitate anuală și care e de sperat că va rămâne astfel, nu prea văd utilitatea “recuperărilor” de orice natură ar fi ele.  Altminteri, cum spuneam, i-am remarcat pe actorii Ecaterina Lupu, Ștefan Mihai, Andrei Bibire, Cătălin Bucur și Theodor Șoptelea, 

Lor, adică tuturor celor numiți deja, li s-au alăturat Zoltan Lovas în One (wo)man show-ul  de la Teatrul Clasic Ioan Slavici din Arad, George Constantinescu și Ștefan Iancu, foarte buni în nițeluș cam lungul American Buffalo de la Teatrul de Artă București (regia: Bogdan Budeș), Nora Covali și Elena Popa în Dolores de la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț (regia: Ciprian V. Nechita), întreaga distribuție din O poveste super-fericită (despre cum e să fii super-trist) de la Teatrul Bacovia din Bacău (regia: Horia Suru).

Numai că dacă ‘’băieții lui Măjeri”au fost la mare înălțime, nu același lucru se poate spune despre două dintre Zeițele de categorie B ale aceluiași regizor. Fapt nemaintâlnit de mine în 40 de ani de critică de teatru, actrițele Silvia Luca, de la Teatrul Mihai Eminescu din Botoșani, și Elena Ivanca, de la Teatrul Național Lucian Blaga din Cluj-Napoca, veniră, făcură nițeluș scandal că ele vor hotel de altă categorie, dormiră totuși în hotelul ce nu le fuse inițial defel pe plac, însă au refuzat să joace. Bătându-și în acest fel joc de spectatori, de colega lor de distribuție Ioana Dragoș Gajdó, de regizorul de care au uitat că anterior ne asiguraseră că ar fi un fel de alter-ego al lui Paris, de juriu,  de conducerea Teatrului Regina Maria. Și, în primul rând, de meserie. Descalificându-se astfel definitiv artisticește, devenind actrițe de sub-categorie și dovedind că ceea ce rostesc pe scenă în mintea și sufletul lor nu înseamnă decât o suită de vorbe goale.

Teatrul-gazdă a prezentat în secțiunea –concurs Eu cu cine votez? în regia lui Gavril Pinte. Spectacol la care cred că ar mai fi de lucru. Teatrul German de Stat din Timișoara a fost prezent la Festivalul orădean cu Oameni de vânzare, mostră de teatru documentar regizată de Carmen Lidia Vidu, spectacol bine jucat de actorii din distribuție, dar care, culmea!- suferă tocmai de unele erori de documentare. Cam în aceeași zonă estetică se plasează și Deposedați, spectacol realizat de regizorul Botos Bálint pe un text de Szilárd Borbély la Teatrul Național Csokonay din Debrețin.

Prefer să nu spun prea multe lucruri despre Poate visezi de la Teatrul de Nord din Satu Mare și despre Viața e vis de la Teatrul de Vest din Reșița. Doar că în cele două cazuri, visul a cam luat forma coșmarului. Regizorul Toma Enache a tratat celebra piesă a lui Caldéron în registru minor, socotindu-l, pesemne, un text pentru copii. În vrme ce la Satu Mare Diana Dragoș a realizat o mostră de spectacol ce mimează prost înțelepciunea și modernitatea.

Secțiunea spectacolelor invitate a provocat multe motive de satisfacție.  A fost o mare bucurie să o vedem  pe octogenara Dorina Lazăr strălucind în remarcabilul spectacol Neliniște de la Teatrul Odeon din București, tot la fel cum nu s-a putut să nu îmi treacă iarăși prin minte întrebarea cum s-a putut oare ca performanța ei deosebită să nu fi fost nici măcar zărită de juriul de nominalizări la premiile UNITER.  Sunt semne că Ceaușescu îi bântuie pe mai departe nu doar pe români, ci și pe cei din afara fruntariilor țării. Dovadă spectacolul The Last Days of Nicolae Ceaușescu, producție a Teatrului Polsky Bydgosczy din Polonia. Regizat de Wojciech Faruga. Nu am vibrat aproape deloc la Tzuki și Tati adus de la Teatrul Dramaturgilor Români, deși în distribuție figurau Marius Bodochi și Florin Piersic jr. Cum nu cred că am văzut în cea mai bună formulă Trilogia memoriei, spectacol regizat de Radu Afrim la Teatrul Național Marin Sorescu din Craiova, îmi rezerv dreptul de a reveni asupra montării doar după o a doua întâlnire. În cazul în care această a doua întâlnire va avea loc.  

Teatrul Regina Maria din Oradea a prezentat în premieră națională spectacolul cu piesa Piciul de Pozsgay Zsólt. Asupra căruia voi reveni cât de curând posibil.

Au mai fost în programul Festivalului de la Oradea lansări de carte, două la număr, câteva concerte, dintre care unul susținut de Nicu Alifantis. În cadrul unui program național susținut de UNITER. Care a fost reprezentat de vicepreședintele executiv Aura Corbeanu și de directorul de programe Doina Lupu.  Din păcate, la această ediție au luat parte extrem de puțini critici. Critici adevărați, nu condeieri care scriu texte asemănătoare unui masaj erotic. Și tot in păcate, această a noua ediție a FITO este ultima al cărei directorat este asigurat de actorul Daniel Vulcu. Directorul Teatrului Regina Maria din Oradea. Căruia îi revine ideea de a fi gândit reluarea Festivalului după o destul de lungă întrerupere și revitalizarea lui după directoratul catastrofal de care am amintit și mai sus, în treacăt. Un alt coșmar de care Teatrul orădean ar face bine să se lepede cât mai repede. Și să fie ferit de primejdia ca, după plecarea lui Daniel Vulcu, să se instaureze un altul.