Text preluat de pe LiterNet.ro

„Lucruri pe care le știu ca fiind adevărate” de Andrew Bovell, în regia lui Vlad Bălan, a deschis stagiunea 2025-2026 a Teatrului „Regina Maria” Oradea și este totodată unul dintre acele puține spectacole care își asumă riscul de a atinge zone pe care teatrul, de obicei, le ocolește.

La prima vedere, e vorba despre familia Price – o familie „ca oricare alta”, în care iubirea și nevoia de control se amestecă, iar dorința de siguranță ascunde adesea frica de schimbare. Din interiorul ei se ridică vocea lui Mark, un tip de personaj rar întâlnit pe scena românească. Prins între identități, între ce i s-a spus că trebuie să fie și cine știe în adâncul său că este, nu răstoarnă povestea, dar îi modifică profund dinamica afectivă.

Despre curajul de a atinge zone sensibile fără artificii, despre echilibrul fragil dintre rigoare și vulnerabilitate și despre felul în care teatrul poate vorbi onest despre adevărurile care ne incomodează, am stat de vorbă cu actorul Cosmin Petruț, interpretul lui Mark Price – un personaj ce vine dintr-o lume nu doar ignorată, ci adesea stigmatizată.

Larisa Neguriță: Spectacolul Lucruri pe care le știu ca fiind adevărate investighează în profunzime fragilitatea unei familii și felul în care tensiunea dintre dramatism și momente de umor subtil construiește un ritm emoțional aparte. Cum se trăiește, din interior, o construcție atât de atent calibrată?

Cosmin Petruț: Se trăiește cu o intensitate uriașă. Lucruri pe care le știu ca fiind adevărate nu e doar un spectacol, ci o experiență care te consumă și te hrănește în același timp. Din interior, simți cum fiecare scenă îți cere o precizie emoțională aproape dureroasă. Este un spectacol greu, complex, din punct de vedere dramaturgic, regizoral și actoricesc. Te provoacă să te expui, să renunți la confort, să rămâi complet sincer. Pentru mine, are o semnificație aparte și personală: este primul meu rol consistent pe scena teatrului din Oradea. De aceea, trăirea e dublă: e bucuria descoperirii și, în același timp, responsabilitatea de a fi prezent în fiecare secundă.

L.N.: Textul lui Andrew Bovell are o construcție aproape muzicală, cu reveniri și contrapuncte care dau o partitură actoricească dificilă. Cum ai reușit tu, ca actor, să intri în acest ritm al scriiturii și să-l transformi într-un flux scenic viu?

C.P.: A fost un proces dificil. Mark e foarte diferit de mine și tocmai aici a fost provocarea. Să ajung la el a însemnat un drum lung, plin de întrebări și descoperiri. Cu Vlad [n.a. Bălan, regizorul] am lucrat intens: știa exact ce își dorește și a avut mereu răbdarea de a mă conduce spre zone pe care nu le-aș fi explorat singur. Recunosc: am avut parte de o echipă extraordinară, care a creat un spațiu sigur, în care am putut să caut fără teamă. Pentru mine, lucrul la Mark a fost aproape un proces arheologic. Am scris tot textul lui într-un caiet, replică cu replică, și pentru fiecare am notat gândurile ascunse, tot ce există în spatele cuvintelor. Așa am început să-i înțeleg ritmul interior, felul în care acționează, reacționează, cum gândește, cum tace. Și la un moment dat, n-a mai fost despre text, ci despre prezență. Despre a-l înțelege pe Mark, omul real, nu textul scenic.

L.N.: Mark aduce în scenă fragilitatea identității și curajul de a-ți rosti adevărul, într-un context familial încărcat de presiuni. Cum ai lucrat pentru a contura această axă și ce fel de vulnerabilități a trebuit să îți asumi ca actor, pe scenă și în tine însuți?

C.P.: Dincolo de vulnerabilități, am simțit o presiune reală. Mark nu se încadrează în tiparele obișnuite ale așa-zisei normalității, iar asta m-a făcut să fiu foarte atent la felul în care îl construiesc. Mi-a fost teamă să nu cad în stereotip, să nu mă îndepărtez de adevăr. E un personaj care, prin natura lui, poate fi perceput drept tabu și tocmai de aceea cere o asumare totală. Pentru mine, Mark a fost o lecție despre curaj, despre ce înseamnă să-ți iei viața în propriile mâini și să-ți rostești adevărul, oricât de tare ar durea. În lucru, am înțeles cât de periculoasă poate fi neasumarea, cum o minciună, oricât de mică, se poate transforma într-o prăpastie între oameni. A fost un rol care m-a făcut să reflectez mult și care, într-un fel, m-a învățat și pe mine să fiu mai sincer cu mine însumi.

L.N.: Regia lui Vlad Bălan a presupus multă rigoare, dar și o finețe rară în lucrul cu detaliile. Cum ai trăit acest dialog creativ și unde simți că te-a provocat cel mai intens?

C.P.: Întâlnirea cu Vlad Bălan a fost o școală în adevăratul sens al cuvântului. Sunt la început de drum, proaspăt ieșit din facultate, iar experiența mea de scenă acum se formează, se construiește. Cu atât mai mult, întâlnirea cu el a fost esențială. Am descoperit un regizor care construiește nu doar cu rigoare, ci și cu o delicatețe rară în raportul cu actorul. Are un mod extraordinar de a asculta și de a-ți lăsa spațiu să te descoperi. Regia lui nu caută să se impună, ci să te pună pe tine, ca actor, în lumină. Lucruri pe care le știu ca fiind adevărate nu e un spectacol de regie, e un spectacol de actorie, iar asta spune mult despre generozitatea lui. A avut încredere în mine, m-a susținut constant și a avut o răbdare uriașă. Faptul că a ales să schimbe vârstele personajelor pentru ca eu să pot juca rolul lui Mark spune totul despre câtă deschidere și curaj are ca artist. E un regizor alături de care mi-aș dori să lucreze oricine, indiferent de experiență, pentru că are o calitate rară: îți dă încrederea că poți mai mult decât credeai. Și îmi doresc să mai lucrăm împreună.

L.N.: În Lucruri pe care le știu ca fiind adevărate, scenografia, muzica și proiecțiile sunt gândite ca părți active ale dramaturgiei, nu ca simple însoțiri vizuale sau sonore. Cum ți-au influențat ritmul interior al rolului și modul în care ai construit parcursul lui Mark?

C.P.: Am avut parte de o echipă extraordinară. Scenografia, muzica și proiecțiile nu doar că au completat povestea, ci au devenit parte din respirația ei. Munca lui Gabi Albu, a Cristinei Juncu și a echipei de la Impress Media a creat un univers viu, care nu te lasă indiferent. Scenografia m-a surprins prin naturalețea cu care vorbește despre familie și fragilitate. Nu e decor în sensul clasic, ci un spațiu care trăiește împreună cu noi. La fel și partea muzicală: compozițiile Cristinei Juncu reușesc să susțină emoția fără să o împingă spre patetism. E o muzică sinceră, care vine în completarea unui adevăr și nu ca o înfrumusețare. Proiecțiile au fost o experiență aparte: am filmat umbre japoneze, care devin în spectacol ecoul copilăriei personajelor. A fost un moment de lucru foarte frumos, pentru că în acele imagini se regăsesc inocența, memoria și fragilitatea noastră. Iar până și alegerea costumului meu din ultima scenă vorbește despre aceeași finețe a detaliului. Totul e gândit cu o rigoare și o sensibilitate rară, care m-au ajutat să-mi calibrez ritmul interior și să mă ancorez mai profund în adevărul lui Mark.

L.N.: În cronici ești numit „o mare surpriză” a spectacolului și se subliniază faptul că Mark ți-a oferit „o oportunitate imensă de expresivitate”, un rol care îmbină forță și delicatețe. Cum primești aceste observații critice?

C.P.: Încerc să nu transform aprecierile într-o presiune. Le văd ca pe niște încurajări frumoase, care mă motivează să merg mai departe. Dincolo de șansa reală de expresivitate, Mark este pentru mine o lecție despre responsabilitate. Totodată, cred foarte mult că teatrul e o formă de generozitate, un sport de echipă în care cu toții avem același țel comun: spectacolul. Pot să spun doar că sunt recunoscător pentru tot ce am primit din acest proces și, mai ales, pentru încrederea care m-a făcut să cresc.

L.N.: Spectacolul provoacă reacții intense în sală. Cum resimți această vibrație a publicului și cum se intersectează ea cu jocul tău pe scenă?

C.P.: Energia care vine de la public e greu de cuprins în cuvinte. Te încarcă. La fiecare spectacol am simțit cum sala respiră odată cu noi, cum oamenii se conectează sincer la poveste. Cred că acesta este, de fapt, pariul câștigat al spectacolului: faptul că publicul e acolo, cu noi, ca un martor emoțional. După reprezentații, am primit multe mesaje care spuneau același lucru: „n-am simțit că sunt la teatru, am simțit că sunt în curtea familiei Price.” Mi se pare cea mai frumoasă reacție posibilă, pentru că înseamnă că am reușit să construim un univers autentic, în care oamenii nu mai privesc o ficțiune, ci o formă de viață.

L.N.: Există scene care cer un tip de expunere radicală, aproape incomodă, în fața publicului. Care a fost momentul cel mai greu de dus și cum ai reușit să-l integrezi organic în construcția lui Mark?

C.P.: Cel mai greu moment este confruntarea lui Mark cu părinții, scena în care își asumă identitatea și rostește adevărul. Este un moment de o fragilitate uriașă, pentru că, dincolo de curaj, se simt frica, durerea și iubirea. Deși eu și Mark suntem foarte diferiți, n-am putut să nu-i simt vulnerabilitatea. Într-un fel, scena aceea a devenit pentru mine un fel de spovedanie, o eliberare tăcută pentru lucruri, nu pe care le știu ca fiind adevărate, ci lucruri pe care, poate, n-am avut curaj să le spun vreodată. O substituire necesară. A fost foarte dificil să găsesc echilibrul între emoție și luciditate și să nu cad în dramatism. Am documentat mult, am urmărit interviuri, am încercat să înțeleg dincolo de cuvinte, dar la final totul s-a redus la un singur gest: sinceritatea. Scena aceea e dureroasă, dar și profund eliberatoare.

L.N.: Tema identității de gen e rareori asumată atât de frontal pe scena românească. Cum ai trăit responsabilitatea de a o aduce prin Mark în fața publicului și ce resurse interioare ți-a cerut această expunere?

C.P.: Am simțit o responsabilitate uriașă. Am știut că trebuie să tratez totul cu sinceritate, fără niciun artificiu. Am lucrat cu grijă, cu delicatețe, încercând să nu reprezint o etichetă, ci un om. M-am documentat, am ascultat, am citit, dar mai ales am învățat să ascult emoția din spatele temei. Cred profund în egalitate și în libertatea fiecărui om de a fi el însuși. Îmi asum această temă cu toată seriozitatea pentru că știu că teatrul are puterea de a schimba percepții și preconcepții. Dacă, măcar pentru o clipă, cineva din public s-a simțit văzut sau înțeles prin Mark, a meritat tot efortul.

L.N.: Spectacolul e conceput ca o partitură de ansamblu, unde fiecare voce are greutatea ei. Cum ai trăit dinamica de trupă și ce ai descoperit despre felul în care relațiile dintre personaje dau forță și coerență poveștii?

C.P.: Am spus și mai devreme că, pentru mine, teatrul e un sport de echipă și cred în asta din toată inima. Sunt onorat să fac parte atât din echipa Teatrului „Regina Maria”, cât și din cea a spectacolului Lucruri pe care le știu ca fiind adevărate. Energia dintre noi e reală: te ridică, te ține prezent, chiar și atunci când nu ești în prim-plan. Fiecare dintre noi contează, iar spectacolul trăiește prin această vibrație comună. Interacțiunile mele cele mai puternice sunt cu părinții, jucați de Corina Cernea și Richard Balint, și cu sora cea mică, Rosie, interpretată de Giorgiana Coman. Cu Pip (Denisa Irina Vlad) și Ben (Eugen Neag) am mai puține momente directe, dar conexiunea rămâne și se simte în priviri, în respirație, în atenția reciprocă. Cred că de asta spectacolul funcționează: pentru că fiecare actor lucrează în slujba întregului, nu pentru sine.

L.N.: Ce înseamnă pentru tine, ca actor din noua generație, să faci parte din Lucruri pe care le știu ca fiind adevărate? Și cum simți că această experiență îți vorbește despre locul pe care teatrul îl poate avea astăzi în societatea românească?

C.P.: Personajele din spectacol sunt atât de ofertante încât nici nu contează generația din care faci parte. Ceea ce contează, și ceea ce rămâne, e întâlnirea cu profunzimea, o profunzime care nu ține de vârstă, ci de om. Prin Lucruri pe care le știu ca fiind adevărate mi s-a confirmat că teatrul îți poate pune oglinda în față, indiferent dacă ești pe scenă sau în public. Și uneori, ce vezi acolo nu e confortabil. Poate e chiar dureros, dar cred că exact asta e menirea: să te confrunte, să te expună, să te facă să te vezi altfel. Avem nevoie de mai multe spectacole de felul acesta în repertoriile teatrelor din România: spectacole care nu dau verdicte, ci pun întrebări care oferă spațiu de reflecție, nu răspunsuri. Pentru că, la final, concluziile nu ți le impune nimeni. Le tragi tu, în tăcerea ta.

L.N.: În spectacol, scrisoarea lui Pip către mamă e o confesiune prin care ea își dezvăluie propria privire asupra mamei. Dacă tu, ca actor, ar fi să-i scrii o scrisoare lui Mark, ce i-ai spune?

C.P.: Dragă Mark,

Îți mulțumesc pentru tot ce m-ai învățat despre curaj, despre sinceritate și despre cât de important este să fii tu însuți, cu orice preț. Îți promit că voi face tot ce ține de mine ca oamenii să te vadă exact așa cum ești cu adevărat: puternic, vulnerabil, sensibil și profund uman. Povestea ta va fi cunoscută, iar vocea ta va fi auzită.

Cosmin