Text preluat din Revista Várad | autoare: Fried Noémi Lujza

Este clar că regizorul Timofey Kulyabin, dramaturgul Roman Dolzhansky și scenograful Oleg Golovko au intervenit substanțial asupra dramei „Broken Glass” de Arthur Miller, iar muzica compusă de Timofei Pastukhov se dovedește excelentă pentru menținerea tensiunii ridicate chiar și în timpul scurtelor tranziții dintre scene. Legătura dintre creatorii ruși aflați în exil european din cauza pozițiilor lor anti-război și Teatrul Regina Maria din Oradea a fost realizată de Raluca Rădulescu, traducătoarea piesei. Rezultatul colaborării, spectacolul „Oglinda spartă” al Trupei Iosif Vulcan, a fost prezentat pentru prima dată publicului pe 16 noiembrie, pe scena mare a teatrului orădean. De altfel, piesa dramaturgului american a fost tradusă în limba maghiară de Tamás Ungvári sub titlul „Üvegcserepek”.

Creatorii au actualizat povestea originală și au introdus un personaj nou, astfel încât nu Noaptea de Cristal, ci atacul teroriștilor Hamas din 7 octombrie 2023 devine una dintre posibilele cauze ale paraliziei picioarelor tinerei evreice Sylvia Gellburg (Denisa Irina Vlad). În piesa originală nu apare directorul clinicii, Robert Wilson (Richard Balint), însă în această versiune tocmai el leagă scenele din care se construiește povestea (în schimb, în montarea orădeană nu o mai întâlnim pe Margaret Hyman, personaj prezent în textul original).

Scena este dominată de biroul lui Wilson, iar în trei „ferestre” putem urmări evenimentele din apartamentul soților Gellburg, din cabinetul doctorului Harry Hyman (Răzvan Vicoveanu) și din biroul lui Stanton Case (Alexandru Rusu), șeful lui Philip Gellburg (Eugen Neag). În piesă mai apare Jessica (Anda Tămășanu), sora Sylviei, care încearcă din umbră să-și ajute sora și pe medicul care o tratează, uneori dezvăluind informații confidențiale. Povestea este, de asemenea, stratificată, deoarece sunt prezentate multiple nuanțe ale relațiilor dintre soț și soție, medic și pacient, familia pacientului, dar și dintre șef și subordonat. Aceste din urmă relații apar în două forme diferite: relația dintre Wilson și doctorul Hyman, care încearcă să salveze reputația clinicii, este complet diferită de cea dintre Stanton Case, conducătorul unui trust de presă, și angajatul său, Philip Gellburg, care, deși este un angajat excelent, greșește acum, iar din această cauză compania pierde oportunitatea de a achiziționa o publicație de succes.

Povestea piesei se construiește din relații contradictorii, mici secrete conjugale murdare, agresivitate deschisă și reprimată, sterilitate emoțională și sexuală, utilizarea unor metode terapeutice discutabile, eșecuri profesionale sau, dimpotrivă, renunțarea la o carieră de succes din cauza căsniciei, precum și din încălcarea limitelor dintre medic și pacient.

Deși tratamentul pare, la prima vedere, un succes — Sylvia își recapătă capacitatea de a merge și chiar părăsește o căsnicie eșuată din toate punctele de vedere — acest succes vine la pachet cu pierderi colaterale: soțul, care ajunge în scaun cu rotile în urma unui accident vascular cerebral, dă în judecată medicul și clinica. Doctorul Hyman — deși scapă de procesul intentat de soț — părăsește totuși clinica, iar, în ciuda insinuărilor lui Wilson, nu este clar dacă între el și pacienta sa poate exista o relație în continuare. Poate singura „câștigătoare” a piesei este Sylvia, care își recapătă sănătatea, autonomia și independența; ea este personajul care, de-a lungul piesei, se reconstruiește vizibil din propriile (cioburi de sticlă), în timp ce alții se destramă.

Spectacolul ridică și analizează întrebări dure și actuale, iar unul dintre meritele sale este că nu oferă răspunsuri gata făcute, lăsând spectatorului libertatea de a și le găsi singur. Fluxul constant de informații care dezvăluie fiecare detaliu și competiția din mass-media ce efect au asupra cititorilor, dar și asupra jurnaliștilor sau oamenilor de televiziune? Unde sunt limitele relației medic–pacient? Dar limitele relației dintre bărbat și femeie, chiar și în cadrul căsătoriei? Este acceptabilă sau necesară tolerarea agresiunii verbale sau fizice în interiorul căsniciei? Ce rol joacă stresul profesional, succesele sau eșecurile în relațiile umane? — sunt doar câteva dintre întrebările care mi-au apărut în minte văzând spectacolul. Și, în final, una dintre cele mai importante întrebări, rostită și pe scenă: putem să ne iertăm — nu pe celălalt — ci pe noi înșine?

(text tradus din limba maghiară)