Text preluat de pe LiterNet.ro

Răzvan Rocaș.: Cum este să fii pentru prima oară pe scaunul de regizor într-un teatru?
Toni Nica: Stresant, pentru că simți că ai mai multă presiune pe umeri decât în facultate. Facultatea
este altceva… este mediul în care ai o plasă de siguranță: știi că ești acolo să înveți, să te dai
cu capul de pereți. Dacă ceva nu funcționează, nu e o problemă; semestrul următor știi la ce
trebuie să lucrezi. Aici este puțin diferit.

R.R.: Tu deja cunoști trupa. Ai mai lucrat sau lucrezi cu unii dintre ei în diferite proiecte.
Cum crezi că te ajută acest lucru în cadrul procesului de muncă la spectacol?
T.N.: Cunoscând deja trupa, văzând actorii de-a lungul anilor în diverse spectacole, am o idee
mai aprofundată despre cum pot să-i pun în valoare.

R.R.: Care este crezul tău artistic? Care sunt căutările tale artistice? Ce crezi că ar trebui și
ce n-ar trebui să fie teatrul?
T.N.: În primul an de facultate eram axat pe ideea de teatru social. Un teatru care abordează
teme sociale, care se implică în viața socială, care ridică anumite semne de întrebare, doar că
pe parcursul anilor mi-am dat seama că teatrul, de fapt, nu are o putere atât de mare pe cât ne-
am dori să credeam că o are. De câțiva ani merg pe ideea unui teatru popular sau, altfel zis,
un teatru care încearcă să ajungă la cât mai mulți oameni. Adică un teatru care amuză, care
emoționează, care enervează; uneori cu niște filozofii, alteori cu niște pistoale și înjurături.
Puțin din toate; ca viața, până la urmă. Nu vreau să mă axez pe formule, pe categorii, pe
șabloane. Mi se pare că ceea ce contează cel mai mult – fie că-i spectacol, fie că-i orice altă
creație – este să crezi în ea, să dai din tine; să existe elemente din tine în acea producție.

R.R.: Dacă ar fi să te gândești la un sfat pe care l-ai primit în școală și pe încerci să-l
folosești în munca ta de la scena, care ar fi acela?
T.N.: Profesorul meu, Ovidiu Caița, m-a ajutat să gândesc outside of the box, să nu mă limitez
la niște argumente și logici sterile. Ritmul spectacolului, senzațiile pe care o scenă ți le
transmite sunt mult mai importante, de exemplu. Creativitatea are de câștigat când pur și
simplu faci și dai frâu liber gândurilor.

R.R.: Există anumiți regizori sau teoreticieni ale căror direcție sau estetică simți că este
compatibilă cu viziunea ta regizorală?
T.N.: În teatru, în ultimii ani, nu. Cândva aveam o listă cu top 3, top 5 regizori preferați. De-a
lungul timpului nu m-am mai raportat la acea listă, tocmai din principiul de „fără formule și
categorii, ci ceea ce simt eu”; în schimb, din film îmi iau mai multe modele. Concret: Martin
Scorsese, Quentin Tarantino, Christopher Nolan, Guy Ritchie.

R.R.: Pentru că ai menționat filmul, îmbină estetica ta cele două: teatrul și filmul?
T.N.: Sunt cam tânăr și la început de drum să dau un răspuns final, dar cred că teatrul poate să
împrumute din film – că-s idei, că-s abordări. Nu cred într-un teatru care să folosească abuziv
elemente video. Teatrul are un anume specific, filmul are un alt specific și e foarte ok că sunt
așa. În același timp, teatrul trebuie să înțeleagă că lumea evoluează și se schimbă; să fie
conștient că nu poate rămâne ancorat în ceea ce era alaltăieri valabil.

R.R.: În spectacol există o tematică foarte discutată în zilele noastre: coabitarea omului cu
tehnologia. Cum ai de gând să exploatezi această direcție și cât de ofertantă este din punct
de vedere regizoral?
T.N.: La o repetiție pur și simplu mi-am dat seama: „Eu până acum n-am văzut niciun
spectacol cu androizi” și atunci am realizat că va fi o provocare foarte mare. S-au tot făcut
filme, seriale, jocuri video cu androizi care coexistă cu oamenii. Apropo de ce mă întrebai de
teatru și film, într-un fel e mai ușor să portretizezi un android într-un film, tocmai pentru că ai
mult mai multe mijloace tehnice de care să te folosești; pe când în teatru trebuie să adaptezi și
să traduci aceste elemente. Nu vor fi atât de spectaculoase ca într-un film, dar tot mi se pare
că este ceva inedit.

R.R.: Ziceai înainte că ți-ai dat seama că nu ai văzut spectacole cu androizi, consideri că e
necesar ca teatrul să înceapă să abordeze în mod activ acest subiect: prezența tehnologiei în
viețile noastre, prezența A.I.-ului, cum ar putea să arate viitorul în societatea tehnologică?
T.N.: Absolut. Cu fiecare an ce trece, inteligența artificală progresează tot mai mult. Nu știu
când o să vedem pe stradă androizi în modul în care sunt portretizați în spectacol, dar oricum,
nu ar strica să abordăm mai intens aceste teme. Principala temere a multora este cum am
interacționa cu niște entități care nu au conștiință. Cred că mulți oameni au impresia că,
neavând o conștiință, androzii ar fi incapabili să deosebească ce e bine și ce e rău, de aici
rezultând entități cu un comportament periculos. Deși până acum toți „marii” psihopați și
criminali pe care lumea i-a dat au fost și sunt oameni; care cică au conștiință. Deci…

R.R.: Cum s-a desfășurat până acum procesul de muncă și ce dificultăți ai întâmpinat?
T.N.: Am lucrat eficient, ne-am folosit foarte bine de timpul avut la dispoziție, ne-am adaptat
spațiului în care a trebuit să repetăm. O provocare pe care am avut-o constant a fost cum să
concepem acest univers, în care există și oameni și androizi, cât mai veridic. Să fie un univers
SF, dar în același timp să fie și o realitate palpabilă.

R.R.: Pentru viitoarele tale proiecte, în mod special cele teatrale, care sunt subiectele pe care
ți le-ai dori să le abordezi sau care simți că ar trebui să fie abordate?
T.N.: Când am să dau peste niște texte care să-mi zică ceva, atunci am să știu. Până atunci,
vorbind în general, mă interesează relațiile dintre oameni… știu că e un răspuns
nespectaculos, dar până la urmă din acțiunile noastre, respectiv din modul în care relaționăm
și interacționăm unii cu alții vine totul. Mi-ar plăcea să fac în viitor proiecte legate de A.I., de
androizi și prezență lor tot mai semnificativă în viețile noastre.

R.R.: Dacă ar fi să alegi un lucru din spectacol cu care să rămână oamenii după ce pleacă
din sala de spectacol, care ar fi acela?
T.N.: Faptul că atât oamenii, cât și inteligența artificială au puncte tari și puncte slabe.