text preluat de pe bookhub.ro / autor: Gabriel Nicolae (C.N. „Mihai Eminescu” Buzău)

Ultimul spectacol din Festivalul Teatrului Tânăr, aflat la a XII-a ediție, s-a dovedit strălucitor prin viziunea regizorală și interpretarea actorilor, prin decor și costume. Piesa lui I.L. Caragiale, ne dovedește regizorul Vlad Trifaș, nu este datat. Poate fi adus fără a fi modificat esențial, cu ingeniozitate, la nivel de mesaj, în cea mai profundă actualitate.

În D’ale carnavalului acțiunea se desfășoară în mahala. Oamenii n-au preocupări înalte, mersul la frizer este deja socializare, iar frecventarea balurilor, inevitabilă. Iubirea e un moft, de fapt, moftul suprem, care justifică agitația stârnită de infidelitate. Un fum de grătar învăluie sala cu ceva timp înainte ca grătarul însuși, cu mititeii pregătiți din cărnuri cu origine obscură (să nu spunem mai mult!), să apară el însuși în scenă, supravegheat de chelnerul care, după ce îmbracă „mondirul”, devine comisar.

Elementele de scenografie și costumele păstrează aerul unei epoci pe care nu o mai știm decât din imaginile de arhivă.

Prinsă de tavan, o scară se lasă mișcată în funcție de conjunctură. Scara pe care urcă și coboară actorii este soluția ideală pentru a realiza efectul de lărgire a spațiului scenic. Pereții acoperă, cât se poate, viața imorală a unor oameni care consumă energii extraordinare din motive derizorii, nemaivorbind de promiscuitate. Foarte mult spațiu rămâne la vedere, pereții transparenți ai frizeriei lui Nae Girimea invitând spectatorii să se inițieze în probleme ce țin, în mod normal, de intimidate. Frizeria devine, la schimbarea decorului, loc de carnaval, revenindu-se pentru ultima parte a spectacolului, în frizerie.

Titu Maiorescu observă că în comediile lui Caragiale partiturile actoricești au dublu registru: comic și tragic. Comicul de situație devine principala sursă de situații hilare. Dar dimensiunea tragică, în tușe groase, creează tot efecte comice. Femeile și bărbații suferă în egală măsură când sunt „traduși” în iubire. Această suferință strigată în gura mare, fără niciun pic de discreție, transformată în promisiuni de răzbunare devine ridicolă, nefiind deloc interiorizată.

Jocul actorilor este impresionant prin dăruire și talent. Actorii Teatrului „Regina Maria” din Oradea sunt foarte buni, reușind să întruchipeze personaje pe care cu ușurință le vezi transgresând epocile, atingând atemporalitatea.

Foarte reușit este finalul, cu acele mișcările încetinite ale actorilor, sugerând o intrare în atemporalitate, o plutire peste veacuri, până în zilele noastre, când mahalaua și-a extins limitele atât de mult, încât o delimitare precisă nu mai este cu putință. Vulgarizarea a devenit un fenomen, pe fondul unei imoralități acceptate ca normă.

Un punct forte al viziunii regizorale este, incontestabil, raportul dintre implicit și explicit. Spectatorului i se testează capacitatea de a înțelege ceea ce nu se spune de-a dreptul, interesant pact cu publicul.