Text preluat de pe reșița.ro / autor: Marian Apostol

Pe 27 iunie 2025, la ora 18:00, publicul reșițean a fost invitat să râdă, să tacă, să asculte și să aplaude. Teatrul Regina Maria din Oradea a onorat Festivalul Internațional de Teatru New Wave cu una dintre cele mai bune producții ale sale: „Genul acuzativ”, o tragicomedie în regia lui Mimi Brănescu, care a adus pe scena reșițeană o explozie de adevăruri nespuse, umor crud și emoție autentică. Un spectacol care a demonstrat că teatrul poate fi, în același timp, oglindă, rană și balsam.

După moartea soțului, Marina, interpretată magistral de Gabriela Codrea, pornește cu o hotărâre feroce să dea glas tuturor nedreptăților îndurate de-a lungul vieții. Nu iartă, nu uită, nu lasă nimic nespus. Sprijinul moral al furiei ei este un jurnal detaliat, în care fiecare trădare, umilință sau lipsă de empatie e consemnată cu migală, aproape documentar. Este adevăr? Este răzbunare? Poate fi și una, și cealaltă, pentru că – așa cum arată întreaga piesă – dreptatea este mereu relativă, iar perspectiva fiecăruia schimbă radical narațiunea.

Textul este o bijuterie de echilibru între sarcasm, umor exploziv și revelație. Schimbarea de ton, de la râs în hohote la nod în gât, se face cu o fluiditate remarcabilă. Boala devine aici atât catalizatorul, cât și produsul tensiunilor nerezolvate – o metaforă a ceea ce îngropăm prea adânc, prea mult timp. Fără a aluneca în patetism, Brănescu construiește o situație profund dramatică într-un decor cotidian ușor de recunoscut: un salon, o familie, un trecut apăsător.

Când Marina moare, Lena – fiica ei – preia ștafeta. Denisa Irina Vlad oferă un joc matur, cu o intensitate care nu încearcă să o imite pe mamă, ci o continuă. Preluarea rolului de judecător, dar și de fiică rănită, aduce în actul doi o altă dimensiune a conflictului. Nu e doar despre ce li s-a făcut femeilor din familie, ci și despre ce fac ele altora, când le vine rândul.

Da, se rostesc cuvinte „fără perdea”, dar niciunul nu sună fals sau ofensator gratuit – sunt extrase direct din viață, din realitatea aceea brută care rareori ajunge pe scenă nefiltrată. Limbajul devine instrument de adevăr, nu de vulgaritate.

Regia artistică se sprijină pe simplitate și autenticitate, iar distribuția joacă cu nerv și sinceritate. Gabriela Codrea construiește o Marina memorabilă, puternică și vulnerabilă deopotrivă, iar Denisa Irina Vlad, în rolul fiicei Lena, reușește o tranziție credibilă către o nouă etapă a confruntării. Alături de ele, Adela Lazăr (Tania), Sorin Ionescu (Anghel), Richard Balint (Ionel) și Pavel Sîrghi (Marius) dau viață unei galerii de personaje complexe, marcate de propriile poveri și contradicții.

O prezență scenică aparte a fost Ioana Dragoș Gajdo, în rolul lui Cati – un personaj secundar transformat într-un reper prin naturalețea jocului, energia reținută și franchețea cu care își purta propria dramă, fără să o revendice ca atare. Fiecare dintre aparițiile sale au adus un plus de ritm și umor, cu o expresivitate care a ridicat personajul deasupra funcției sale narative.

Scenografia Oanei Cernea este simplă și funcțională, concentrând atenția pe cuvânt și pe conflict, în timp ce light designul și muzica originală, semnate de Șerban Ionescu, completează cu discreție atmosfera.

„Genul acuzativ” este un spectacol viu, neliniștitor și extrem de actual. O radiografie de familie în care nu există eroi, doar oameni în toată imperfecțiunea lor. Se râde mult, dar fiecare hohot lasă urme. O piesă despre curajul de a spune ce doare, despre perspective care se schimbă atunci când alegi să asculți – și despre cum, uneori, adevărul, spus pe șleau, poate vindeca mai mult decât tăcerea.

La final, trebuie spus răspicat: Festivalul Internațional de Teatru New Wave a devenit, prin perseverența câtorva oameni dedicați profesiei, o adevărată sărbătoare a teatrului la Reșița. Din fericire, acestora li se alătură o echipă tehnică profesionistă și o mână de voluntari implicați, fără de care festivalul nu și-ar putea duce la capăt fiecare ediție. Chiar dacă o parte dintre cei aflați în slujba Thaliei nu apreciază acest efort colectiv, ceea ce contează este că teatrul merge mai departe – iar publicul resimte din plin bucuria reîntâlnirilor cu miracolul viu al scenei.

Poate că, la fel ca în spectacolul „Genul acuzativ”, și în viața reală e nevoie, din când în când, ca cineva să spună lucrurilor pe nume – pentru ca oamenii să înțeleagă că adevărurile lor nu sunt absolute. Iar asta ar trebui să ducă, firesc, la o schimbare de atitudine, pentru ca lucrurile să reintre în normalitate. Încet, dar sigur.

Pentru că „adevărurile” care ridică ziduri între oameni, care fragmentează resurse și risipesc idei, nu sunt cele care merită apărate. Uneori, adevărul nu înseamnă să ai dreptate, ci să rămâi deschis – la celălalt, la schimbare, la posibilitatea ca realitatea să fie mai mare decât perspectiva ta.